Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Activitate
 
Particpant la concursul WebTop
     La început de cale ...
    În 1940 intelectualii Chişinăului au avut la dispoziţie o singură zi şi un singur tren pentru a se determina: pleacă în România sau rămân sub regimul sovietic. Uşor de spus astăzi: că ar fi fost mai bine aşa sau altfel. Atunci însă — ori pierdeai averea, ori liniştea şi poate viaţa. Familia Rădăuţanu a rămas în Chişinău. Iar în 1941 s-au pomenit cu toţii orfani. A urmat o sărăcie neagră şi toate nevoile pe care le-a adus războiul: evacuarea, întoarcerea acasă, naţionalizarea averii, foametea, etc.
    Sergiu Rădăuţanu s-a pomenit la 15 ani cap de familie, având în grijă pe mama, bunica şi un frate mai mic cu 7 ani. A continuat studiile la Liceul "B. Haşdeu", unde le începuse până la război. În 1945 aici era o criză totală de oameni cu carte. Galeria Foto Adolescenta.
    Liceanul cu 7 clase de liceu, care se pregătea să intre la Institutul Pedagogic, nimereşte însă în armată. Războiul i-a furat 7 ani de tinereţe, cei mai preţioşi pentru studii. Galeria Foto Serviciu Militar.

     Anii de universitate & Doctorantura
    Chişinău anilor 1950 avea un aspect de oraş ruinat şi cu o ruptura completă cu trecutul românesc. Până la război au activat aici aproape 500 de profesori secundari (inclusiv de la cele două facultăţi). După 1944 rămăseseră poate doar vreo duzină: matematicienii I. Parno, A. Sterentahl, soţii Spătaru, fraţii Bîcicov, fizicianul Gr. Dobîndă, surorile Vnorovschi, latinistul S. Smirnov, profesorul de franceză I. Lempert, profesoara L. Cupcea şi încă vreo câţiva. Mai nimic nu rămăsese din miile de liceeni şi liceene (numai la Liceul Eparhial de fete erau peste 700), care cândva erau podoaba oraşului.
    Sergiu Rădăuţanu a fost admis la Universitatea din Chişinău in 1950 la specialitatea fizica. Venise la studii, demobilizat din armată la începutul lui septembrie, cu întârziere de vreo săptămână, îmbrăcat în haine militare (pe care le-a purtat până prin anul III, căci altele nu avea). Nici astăzi nu se poate concepe cum a putut el îmbina sărăcia neagră cu învăţătura (şi încă o învăţătură strălucită). Bineînţeles că exista o anumită distanţă între majoritatea studenţilor era şi fostul licean (cu 7 clase la "Hasdeu"!), care era mai în vârstă decât noi toţi cu vreo 6 ani, ba încă şi cu serviciul militar făcut. Aceasta-i făcea pe colegii lui absolut în toate situaţiile să simtă că au şi ei experienţa vieţii, pe care n-o capeţi în universităţi.
    Pe atunci toată lumea era foarte prudentă. Din când în când pe afişierul de pe holul blocului I al Universităţii apărea câte un ordin cu conţinut scurt: "A-l exmatricula pe cutare pentru dosirea datelor biografice". Apoi aflam că la cămin s-a făcut percheziţie şi nu-l mai vedeai pe acest "cutare". Şi care din basarabeni nu avea ce dosi? Frica intrase în oase încă din 1940, când intelectualii rămaşi aici (chiar de orientare stângistă) s-au pomenit la cheremul unui regim brutal. Studenţii anilor '50, vorbeau între ei despre sport, anotimpuri şi cât vreţi despre matematică. Ştiinţele exacte erau nu numai o bună meserie, dar şi un bun refugiu. Pe istorici (şi chiar pe filologi) îi tratau ca pe un fel de "trădători". Atmosfera nu stimula defel, relaţiile prieteneşti. Aveau între ei relaţii de buni camarazi. Dar munca, „tremuratul” în comun pe la examene, viaţa studenţească curentă au topit încetul cu încetul barierele.
    Sergiu Rădăuţanu a acordat un ajutor de nepreţuit colegilor, copiilor de la ţară, care nu prea ştiau ruseşte, nu prea ne orientau în atmosfera politică a acelor ani. Pentru ei era un adevărat chin "ştiinţele" marxiste. Citeau până la îndobitocire pasajele polemiste din operele lui Lenin şi nu înţelegeau nimic – doar transpirau la seminare.
    „Salvatorul era Sergiu. Venea cu o geantă mare ticsită cu volumele lui Lenin. În momentul când profesorul marxist se uita spre sală, Sergiu scotea volumele (urmărind să fie văzut) şi le clădea în faţă. Iar când noi ne împotmoleam de-a binelea, el ridica mâna şi ruga să facă "o completare" la aşa-zisul nostru răspuns. Nu mai aşteptând aprobarea marxistului, el începea întotdeauna astfel: "lată aici Lenin a zis aşa...". Şi citea câteva pagini dintr-un volum cu foiţe dinainte introduse. Apoi sărea la alt pasaj. Şi tot aşa până la sunet. Şi astăzi mă gândesc că dacă am fi învăţat istoria civilizaţiei (a lui Buckle, spre exemplu), istoria ştiinţelor sau chiar (dracul să le ia!) istoria ştiinţelor politice (dar într-o atmosferă liberă), noi am fi avut astăzi un alt bagaj intelectual. Atunci însă treceam printr-un nemaipomenit calvar.” (Aurel MARINCIUC, “Precizări subjective la portretul unui rector”)
    Sergiu era nu numai un bun coleg, dar şi un student universal: participa la toate competiţiile sportive, ba era şi solist în formaţia artistică a facultăţii. Neîntrecut era însă în activitatea obştească. Matematicienii şi fizicienii sunt, de regulă, cam nepricepuţi (sau se prefac) pentru aşa ceva. Decanatul exploata talentul organizatoric al studentului Rădăuţanu. Sergiu, prin munca sa obştească, a devenit un lider al studenţilor universitari şi a avut onoarea să participe la sărbătorirea a 200 de ani ai Universităţii din Moscova – o manifestare grandioasă pentru studenţii de atunci.
    Deja în anul V a devenit familist, s-a căsătorit cu Ludmila Covalschi - studentă la Institutul "Ion Creangă" din Chişinău în 1949 - (Ludmila Rădăuţan după soţ din 1953). Galeria Foto Rude
    A absolvit cu succes Universitatea şi a fost propus pentru studii la aspirantură (doctorantura) la renumitul Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F.Ioffe” din Sankt-Petersburg.
    Sunt deja cunoscute succesele lui Sergiu Rădăuţanu în ştiinţă. El a manifestat aptitudini pentru ştiinţele exacte încă de pe băncile liceului, apoi la Universitate s-a încadrat în activităţi de cercetare în anul III, sub conducerea docentului Mihail Cot, căruia i-a rămas recunoscător pe toată viaţa. A făcut mai apoi ştiinţă în şcoala de fizică a lui N. Nasledov şi Nina Goriunova la Institutul Fizico-Tehnic al Academiei de Ştiinţe URSS din Leningrad www.ioffe.rssi.ru. Cine sunt N. Nasledov şi Nina Goriunova ? Este rezonabil un comentariu, care face lumină în această privinţă. Nasledov Dumitru Nicolaevici este un renumit savant, doctor în ştiinţe fizico-matematice, profesor, Laureat al premiilor de stat din URSS, şeful laboratorului electronicii semiconductorilor al Institutului Fizico-Tehnic „A.F.Ioffe” în anii 1957-1973 şi şeful catedrei de fizică experimentală a Institutului Politehnic din Leningrad în anii 1947-1975. Domnul Nasledov Dm.N. a avut o contribuţie importantă în fondarea şi dezvoltarea fizicii şi tehnicii semiconductorilor compuşi AIIIBV şi educarea cadrelor ştiinţifice în domeniul fizicii semiconductorilor. Cercetările semiconductorilor compuşi AIIIBV în URSS se începuse în prima jumătate a anilor 50 în Institutul Fizico-Tehnic „A.F.Ioffe” – instituţie a AŞ URSS. Dl Nasledov Dm., locţiitorul directorului institutului şi şeful laboratorului semiconductorilor a luat decizia de a susţine lucrările Ninei Goriunova în privinţa antimonidului de indiu şi să le extindă pe tot spectrul materialelor de tipul dat (In, Ga, Al ↔ Sb, As, P). Trebuia să ai un curaj deosebit şi o previziune ştiinţifică pentru a lua astfel de decizie. Cu compuşii AIIIBV în acel timp se ocupa numai un singur laborator în lume – laboratorul profesorului Welker din Germania Federativă. Toată lumea ştiinţifică de atunci era concentrată asupra semiconductorilor elementari siliciul şi germaniul. Exista opinia, că aceste două elemente semiconductoare, care a revoluţionat şi ridicat electronica la un nivel distinct nou, era de neconceput o concurenţă a altor materiale, mai deosebit a celor compuse. Timpul, însă a arătat altceva.
    Prima comunicare despre cercetările semiconductorilor compuşi AIIIBV (InSb, InAs) a fost făcută de D.N. Nasledov la I-a conferinţă unională pe problemele semiconductorilor, care a avut loc la Institutul Fizico-Tehnic „A.F.Ioffe” în 1956. În acea comunicare s-a menţionat, că nici conductibilitatea electrică, nici efectul Hall în aceste materiale noi nu depinde de temperatură ca în materialele semiconductoare elementare siliciu şi galiu. La mulţi li s-a părut straniu sau pur şi simplu întâmplător acest fenomen. Însă în următorii ani după comunicare s-a dovedit că aceste rezultate (efecte) sunt urmările implementării „gazului electronic” – un efect tipic al acestor materiale AIIIBV, numite mai apoi materiale „murdare”, datorită gradului mare de impurităţi. Noile efecte principiale în aceste cristale au deschis un nou compartiment în fizica semiconductorilor – fizica semiconductorilor puternic dopaţi.
    În genere, problema despre posibilităţile de purificare şi dopare era principala pentru soarta acestor materiale noi. Abaterile de la componenţa stoechiometrică, reactanţa înaltă a compuşilor (As, P), lipsa de claritate în doparea şi purificarea de impurităţi – toate creau o senzaţie de situaţie fără ieşire. Toate aceste probleme se abordau pentru prima dată.
    Un rol important în spargerea acestei bariere l-a avut colaborarea fizicienilor cu „aripa” de chimişti din acest laborator, care era condusă de Nina Goriunova. Fizicienii au elaborat metoda de creştere a cristalelor, iar chimiştii realizau sinteza acestor cristale de semiconductori. Deja la sfârşitul anilor 50 – începutul anilor 60 cercetările au dus la rezultate concrete. Purificarea, doparea şi creşterea cristalelor se putea efectua similar materialelor din Si şi Ge şi problemele tehnologice au fost treptat înlăturate. Rezultatele obţinute în acest laborator au arătat convingător, că compuşii AIIIBV se caracterizează cu un set mai larg de proprietăţi controlabile în comparaţie cu Ge şi Si şi sunt foarte atractive atât pentru fizică, cât şi pentru tehnica semiconductorilor. Această a şi necesitat extinderea tematicii problemelor AIIIBV şi cercului de colaboratori, care se ocupau cu aceste probleme.
    Iată în ce condiţii şi situaţie a apărut tânărul doctorand – Sergiu Rădăuţan la Institutul Fizico-Tehnic „A.F.Ioffe”. I s-a propus să facă cercetări în domeniul materialelor semiconductoare multiple de către conducătorul ştiinţific Nina Goriunova, pe atunci tânără şi promiţătoare savantă. Sergiu Rădăuţanu era foarte comunicativ, accesibil, corect în relaţii. Aceste calităţi ale sale au permis stabilirea multor legături atât de eficiente şi necesare pentru viitor. Sub patronajul lui D.N. Nasledov au apărut centre de cercetare a semiconductorilor compuşi în mai multe oraşe : Bacu, Kiev, Chişinău.
    Cum a reuşit Sergiu Rădăuţan să îmbine de data asta obligaţiile familiale (având doi copii mici, o situaţie materială mai mult decât modestă) cu o activitate ştiinţifică intensă ? Nu poate să vă răspundă nimeni. Numai munca sistematică, asiduă i-a călăuzit succesul. Pe atunci la Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F.Ioffe” erau mai mulţi tineri din Moldova, pe care Sergiu Rădăuţanu i-a ajutat, i-a încurajat. În căminele doctoranzilor sistematic se petreceau „seminare ştiinţifice”, unde se discutau cele mai diverse probleme ştiinţifice, inclusiv rezultatele lor actuale. Reuşeşte să publice o serie de articole de specialitate şi să participe la diverse conferinţe Galeria Foto Doctorantura
    La termenul cuvenit dumnealui a pus teza pe masă – cum se spunea pe atunci ! A susţinut cu succes teza de doctor în ştiinţe fizico-matematice cu tema “Cercetările soluţiilor solide în sistemele InAs-In2Se3 şi InAs-In2Te3” la 26.01.1959 în Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F.Ioffe” (Радауцан, С. И. Исследование некоторых твёрдых растворов полупровод-ников на основе арсенида индия: Автореф. дисс. на соиск. учен. степени канд. физ.-мат. наук. - Л., 1958 Bidliografia)
    După susţinerea tezei revine la Chişinău, se încadrează la Academia de Ştiinţe din Moldova, unde fizica ca ştiinţă academică a fost iniţiată în anul 1957 în cadrul Secţiei de Fizică şi Matematică a Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS. În fruntea acestei Secţii se afla viitorul academician al AŞM Tadeuş Malinovschi. Odată cu transformarea în 1961 a Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS în Academia de Ştiinţe a R.M. a fost creat Institutul de Fizică şi Matematică, în componenţa căruia a fost inclusă Secţia Teoretică şi două laboratoare experimentale: Laboratorul Compuşilor Semiconductori şi Laboratorul de Optică la Temperaturi Joase. Mai târziu în 1964, a fost înfiinţat Institutul de Fizică Aplicată în rezultatul unirii laboratoarelor cu profil de fizică ale Institutului de Fizică şi Matematică şi alaboratoarelor cu profil tehnic din Institutul de Energetică şi Automatică. Aici se prezintă ca un cecetător veritabil, energic, dorinc de a cuceri orizonturi noi, de a mateareliza ideile sale. FotoGaleria Activitatea AS Sergiu Rădăuţanu înţelesese de minune mecanismul statului sovietic, al regimului comunist. El a fost un pragmatic, care şi-a găsit un domeniu de activitate respectat: ştiinţa şi învăţământul. „Aici poţi să te ascunzi şi să vegetezi într-o vizuină sau să încerci să faci ceva” – spunea Domnia lui. Şi el a decis să intre în rândurile partidului, mai ales că pe atunci a fost simpatizat atât de preşedintele de atunci al Academiei de Ştiinţe din Moldova, Iachim Grosu. Rădăuţanu devenise savant cunoscut, activist energic, orator talentat, polemist iscusit etc. Şi pe deasupra — atractiv exterior, prezentabil, modest în viaţa de toate zilele.

    Rector Politehnica
    Sergiu Rădăuţanu a rămas tot atât de activ pe tărâm obştesc, reuşind să desfăşoare şi o activitate ştiinţifică fructuoasă în domeniul său preferat. Domnia sa a declarat literalmente următoarele: „Nu noi am ales acest regim. Dar el există ca o realitate obiectivă. Frontierele se schimbă o dată la o sută de ani şi numai în urma unor războaie mondiale. Noi însă suntem obligaţi să facem ceva util pentru poporul acesta. Partidul comunist este un instrument al puterii, al unei puteri dictatoriale. Dacă vom reuşi să facem ceva, socoate că n-am trăit degeaba”.
    Progresul tehnic dictează în continuu o necesitate specialişti de calificaţie înaltă pentru toate domeniile. La începutul anilor 60, industria, dar în general şi economia ei erau într-o stare deplorabilă. Atunci, sub presiunea unor oameni mai progresişti din administraţia de atunci, s-a decis de a deschide o instituţie tehnică superioară în Moldova. În primăvara anului 1964, societatea ştiinţifică şi universitară de la noi discuta marea noutate: la Chişinău se deschide Institutul Politehnic (pe baza specialităţilor inginereşti şi economice de la Universitatea de Stat şi Institutul Agricol). La 13 martie 1964, a fost emisă o hotărâre a Guvernului URSS, care era semnată de N. Kosâghin – preşedindele Consiliului de Miniştri ai URSS de atunci. Un mare rol la deschiderea acestui institut l-a avut Anatol Corobceanu, viceprim-ministru pentru învăţământ şi cultură din guvernul Moldovei de atunci. Şi tot dânsul l-a propus în funcţia de rector pe Sergiu Rădăuţan, iar mai târziu l-a susţinut în toate. Sergiu Rădăuţan a fost numit în postul de rector al Institutului Politehnic la 6 mai 1964. Astfel că în 1964, când s-a deschis Institutul Politehnic, candidatura lui Rădăuţanu pentru postul de rector a fost mai presus de orice concurenţă. (Interesant e că un alt pretendent era fostul profesor marxist, care le-a chinuit tinereţea studenţească cu polemica dintre Lenin, Bernstein şi Kautsky. )
    „Personal reuşisem şi eu să fac aspirantura (şi tot cu familie şi cu doi copii mici), iar după susţinerea tezei de doctorat, mă gândeam la activitatea ştiinţifică în cadrul Academiei. Intr-o zi mă cheamă Sergiu Rădăuţan în coridor şi-mi trânteşte noutatea: "De ieri sunt rector la Politehnică şi am nevoie de oameni". Şi mi-a propus imediat să trec la acest institut, să ocup postul de şef de catedră, decan de facultate şi mână liberă în angajarea cadrelor (inclusiv — conducerea campaniilor de admitere la institut). Trebuia să aleg: ori rămân să fac ştiinţă, ori trec la activitatea didactică şi administrativă. Atunci Sergiu a pus pe cântar argumentul decisiv: "Dar cu cine să lucrez eu? Tot voi îmi veţi scoate ochii că nu v-am făcut institutul pe care l-aţi fi dorit". Şi mi-a înşirat planurile sale, posibilităţile. "O să facem un institut modern, cu specialităţi atractive, tot personalul va fi nou şi tânăr, vom găsi şi vom pregăti tineret prin cele mai valoroase instituţii din URSS. Dar n-am cu cine începe. Am nevoie de câţiva oameni de absolută încredere". Atunci m-am decis: mi-am legat soarta de Institutul Politehnic, unde lucrez şi astăzi. Niciodată n-am regretat că am făcut acest pas. ” – î-şi aminteşte de acele zile profesorul Aurel Marinciuc.Aurel Marinciuc “ZBORUL FRÂNT AL ACADEMICIANULUI RĂDĂUŢAN (2)”
    Deci, Universitatea Tehnică din Moldova a fost fondată în anul 1964, cu denumirea iniţială "Institutul Politehnic din Chişinău", în baza unor specialităţi inginereşti şi economice transferate de la Universitatea de Stat din Moldova. În primul an de studii (1964 - 1965) universitatea avea 5140 de studenţi (dintre care 2085 la secţia de zi), grupaţi la 5 facultăţi: Electrotehnică, Mecanică, Tehnologie, Construcţii, Economie. Corpul didactic număra deja 278 profesori, dintre care numai 36 aveau grade didactice şi titluri ştiinţifice.
    Sergiu Rădâuţanu a „răscolit” toate instituţiile de învăţământ din republică, a atras un şir de persoane, care au format nucleul institutului. Toţi se manifestaseră deja ca savanţi, profesori sau organizatori (Ion Valută, Vitalie Tîrziu, Marc Chişinevski, Ion Samusi, Victor Lunchevici, Oleg Derid, Valeriu Bodiu, Ion Molodian, Anatol Bîrcă, M. Cherdivarenco, Ţilea Cononova, Tudor Şişianu, Andrei Cojocaru, iar mai târziu — Anatolie Casian, Eugen Vitiu, Veronica Amariei etc). Aceşti intelectuali basarabeni au dizolvat întru câtva contingentul care era transferat automat de la facultăţile inginereşti ale Universităţii de Stat şi pe care noul rector nu-l prea cunoştea.
    Pentru asigurarea unei predări calitative a matematicii, el a obţinut posturi prin cumul pentru un şir de savanţi de forţă din Academie (dnii Valentin Belousov, Constantin Sibirschi, I. Gohberg, Alexandru Marcus, etc).
    Au sosit şi o serie de specialişti care făcuseră studii prin toată Rusia, ajungând acolo cu părinţii în deportările din 1941, 1949. La 1 septembrie a avut loc solemnitatea de deschidere a Institutului Politehnic. Această instituţie este marea operă a lui Sergiu Rădăuţanu. Şi dacă la 6 mai 1964 instituţia consta dintr-o singură persoană (adică rectorul), apoi în ziua de 1 octombrie 1973 (când a fost destituit din post) la Politehnică erau înscrişi 11 mii de studenţi, lucrau aproape o mie de profesori şi cam tot o mie de diferiţi colaboratori. În anii următori universitatea a crescut atât cantitativ, cât şi calitativ, a devenit un mare centru de învăţămînt, ştiinţific şi de cultură.
    Dar şi mai mare este meritul lui Rădăuţanu că anume el a deschis larg uşile învăţământului tehnic pentru tineretul de la sate. Fără atenţia permanentă şi curajul lui Rădăuţanu (precum şi al unei echipe relativ restrânse) soarta multor mii (chiar zeci de mii) de tineri ar fi fost absolut alta. Mulţi dintre ei ar fi rămas cu tot cu medaliile lor acolo de unde plecaseră — la brigăzile de cultivatori de sfeclă şi tutun. Multă lume nu cunoaşte acest lucru, iar unii se apucă să-i pună „note” fostului rector pentru cutare sau cutare pas. Rolul său în crearea şi emanciparea intelectualităţii basarabene este incomensurabil. Tocmai de aceea a şi avut loc răfuiala cruntă din anii 1970-1973 cu Institutul Politehnic şi rectorul său.
    Sergiu Rădăuţan nu s-a limitat numai la latura administrativă a Institutului Politehnic, ci a continuat cu insistenţă de invidiat cercetările, care s-au finalizat cu teza de doctor habilitat în ştiinţe tehnice „Cercetările semiconductorilor de tip diamant cu structura defectă”, susţinută la 17 iunie 1966 la Institutul Politehnic din Leningrad. (Радауцан, С. И. Исследование дефектных алмазоподобных полупроводников: Дисс. … докт. техн. наук. - Л., 1966.).
    În scurt timp obţine titlul de profesor, apoi este ales ca membru al Academiei de Ştiinţe din Moldova.
    Academicianul Rădăuţanu a fost şi un mare demnitar de stat: a ocupat postul de Preşedinte al Sovietului Suprem (1967-1971). Cu toate că era un post mai mult simbolic, pentru prima dată a apărut acolo un om cu verticalitate, care vorbea într-o românească perfectă, cu o dicţiune şi o ţinută de invidiat.
    „Se formase o instituţie de calitate, unde rectorul era în perfectă armonie cu subalternii. Primii ani am trăit într-o atmosferă de entuziasm. Rectorul promova o concepţie: "Mai întâi studiezi persoana, fructifici calităţile ei, le înconjuri pe cele mai puţin bune, încerci să le stimulezi şi să le cultivi pe cele care lipsesc. Şi apoi — încredere totală (plus control confidenţial)". întreg colectivul era literalmente sincronizat. Rectorul a fost omenos cu toţi subalternii săi, care de multe ori abuzau de atenţia lui. Numai câte probleme nu aveau colaboratorii noştri; mai întâi — viză de reşedinţă, apoi angajarea soţiei în serviciu, aranjarea copiilor la grădiniţă, procurarea unor medicamente deficitare, iar cei care pierdeau măsura ajungeau la roţi de automobil, acumulatoare, etc. Rectorul chiar dacă şi refuza, o făcea cu tact.
    Rădăuţanu avea un cusur (dar poate că era o calitate!): dacă îi părea că face o treabă bună, apoi o realiza imediat. De multe ori — peste capetele şefilor. Exact ceea ce nu le plăcea acestora, căci altfel cum ar fi motivat ei rostul existenţei lor? Spre exemplu, întâlneşte Rădăuţanu vreun rector la vreo conferinţă ţinută la Moscova şi-l roagă: "Suntem un institut nou, n-avem cadre; poate primiţi la Dvs. vreo cinci aspiranţi de-ai noştri". Rugămintea era satisfăcută imediat. Rădăuţanu aranja îndată hârtiile la Ministerul de la Moscova şi le aducea acasă pentru execuţie. Catârii noştri de prin administraţia locală explodau tot atunci. "Cum aşa? Trebuia să conveniţi cu Planificarea, să obţineţi viza noastră" etc.” – î-şi aminteşte profesorul Aurel Marinciuc Aurel Marinciuc “ZBORUL FRÂNT AL ACADEMICIANULUI RĂDĂUŢAN (2)”
    O altă mare operă a lui Rădăuţanu a fost şi uzina "Mezon", pentru care a avut mai mult neplăceri. În 1973, rectorul Rădăuţanu a aranjat o "sesiune pe teren" a unei secţii a Academiei URSS. Au venit aici laureaţi Nobel, tot felul de personalităţi, lume fină. „Deştepţii” din Comitetul Central au găsit că ziua deschiderii acestei sesiuni este cea mai potrivită pentru destituirea lui Rădăuţanu. O armată de paraziţi au răscolit arhive, au căutat fapte compromiţătoare pentru a organiza această nemaipomenită umilire. Guvernanţii noştri, în loc să se bucure că academicianul aleargă şi activează din răsputeri pentru prestigiul republicii (şi deci şi al lor), au mirosit aici o diversiune şi mult pericol. Într-adevăr, aveau ei de cine şi de ce să se teamă. Rădăuţanu devenise o personalitate populară, cu influenţă şi autoritate. Cu oricine vorbeai, ţi se spunea pe atunci că anume dânsul ar fi cel mai potrivit în diverse posturi... Speranţe deşarte! Căci iar au scos la suprafaţă datele despre familia sa. Organizatorii opoziţiei interne de la Institut au fost "comuniştii vechi" în frunte cu binecunoscutul lui profesor marxist.
    În octombrie 1973, l-au destituit pe Rădăuţan într-un mod deosebit de umilitor, cum s-ar spune, „cu multă pompă”. Garda veche de partinici nu a capitulat. Mai mult de un an, au răscolit trecutul familiei Rădăuţan, au cercetat arhive, s-au dus şi la baştina strămoşilor, au găsit şi mormântul bunelului. Au cercetat dosarul unchiului Petru Cuniţchi şi multe alte amănunte (rudele soţiei Ludmila, cercul de prieteni). Scopul principal al acestor activişti era umilirea totală, publică a acestui savant de prestigiu. Au ieşit la suprafaţă sentimentele de ură patologică contra basarabenilor. Iar aici era o reală ocazie de răfuire cu acest rector, care devenise oarecum un lider al basarabenilor.
    Trebuie de menţionat, că acţiunea a fost înscenată cu mult talent. În mai 1973, academicianul Rădăuţan era la Moscova, la o şedinţă a Departamentului de fizică generală a URSS. Se discuta şi un plan de „şedinţe pe teren”, adică în centrele de la periferie. Rădăuţan a luat cuvântul şi a propus: „Haideţi să desfăşurăm o asemenea şedinţă şi la Chişinău. Toamna la noi e foarte frumos. Va fi o adevărată sărbătoare şi pentru fizicienii noştri de la Universitate, de la Institutul de Fizică şi de la Institutul Politehnic”. Savanţii au fost de acord şi au propus ca la Chişinău „şedinţa în teren” să coincidă cu o conferinţă ştiinţifică a fizicienilor din Moldova. Au fixat şi data deschiderii – 2 octombrie 1973. Rădăuţan înţelegea cât de importantă este vizita marilor savanţi pentru fizicienii noştri. „La Moscova trebuie să baţi pragurile mult şi bine până-i prinzi pe aceşti savanţi (mereu ocupaţi) măcar pe un sfert de oră. Aici însă vom putea discuta amplu rezultatele experienţelor, diverse planuri de viitor, publicarea materialelor în revistele centrale, tezele de doctorat, fixa consilii pentru susţinerea tezelor, numi oponenţi etc., etc” – spunea Domnia sa.
    Pe de altă parte, asinii noştri provinciali, în loc să se bucure că o asemenea acţiune se rezolvă atât de uşor, s-au indignat: „Cum de a îndrăznit fără aprobarea noastră? Cât mai putem să-l răbdăm pe acest voluntarist?”. Aşadar, în paralel se lucra pe două fronturi: Rădăuţan şi toţi fizicienii pregăteau sărbătoarea lor („şedinţa în teren”), iar intriganţii de la Comitetul Central răscoleau prin lăzile de gunoi şi pregăteau spectacolul lor.
    „În dimineaţa zilei de 1 octombrie (era luni), Rădăuţan a plecat la aeroport să-i întâmpine pe academicienii Alexandru M. Prohorov (laureat al premiului Nobel, creatorul laserului), Deviatkov – directorul unui mare institut specializat în cosmonautică), Ilia M. Livşiţ (un vestit teoretician) şi încă o duzină de membri-corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe şi profesori celebri. Simultan (exact în acelaşi moment!), a sunat telefonul de la secretariatul rectoratului: „Rectorul este invitat de urgenţă la şedinţa Biroului CC. Imediat şi obligatoriu!”. Secretara explică: „Dar rectorul este la aeroport să întâmpine academicienii”. „Urgent trimiteţi acolo pe un prorector sau decan, dar prezenţa lui Rădăuţan la Comitetul Central este obligatorie!”. Şi iată, cu o altă maşină, decanul Ion D. Samusi se deplasează urgent la aeroport, iar Rădăuţan aleargă în direcţie inversă – spre execuţia sa. Funcţionarii de la CC, care mai înainte-i zâmbeau cu gura până la urechi, s-au năpustit acum asupra bietului Rădăuţan. I-au citit mai întâi hotărârea CC. Entuziaştii acestei acţiuni ruşinoase îşi descărcau toată ura: partidul a avut încredere, iar Dumneavoastră l-aţi trădat...”. Există câteva versiuni despre un conflict de ordin personal între rectorul Rădăuţanu şi cineva din potentaţii de atunci. Rădăuţanu mi-a spus odată că cineva i-a dat să citească xerocopia stenogramelor respective (din 1971-:-1973) cu tot cu anexe (dispărute din arhivele oficiale). "Lectura lor m-a făcut să retrăiesc calvarul". Din cauza aceasta fostul nostru rector tăia orice tentativă de a răscoli trecutul şi adevărul. ” Aurel Marinciuc “CALVARUL RECTORULUI RĂDĂUŢAN”
    După această lovitură, Sergiu Rădăuţan s-a reîntors la Academia de Ştiinţe, la Institutul de Fizică Aplicată în calitate de şef de laborator (academician – şef de laborator !). Desigur, această lovitură nu a trecut fără urme. O lungă perioadă nu-şi revenea cu lunile. Totuşi, cultura şi inteligenţa, caracterul puternic, curajul şi forţa Domniei sale i-au permis să depăşească această criză îndelungată. S-a concentrat asupra problemelor ştiinţifice şi creării unui potenţial ştiinţific în Moldova. A participat şi a organizat diverse conferinţe ştiinţifice, a publicat sute de articole, monografii, a reuşit să patenteze o mulţime de metode şi soluţii tehnice, consacrate problematicii semiconductorilor compuşi. FotoGaleria Simpozioane.
    După prăbuşirea URSS şi regimului comunist, Domnia Sa, Sergiu Rădăuţanu a desfăşurat o activitate multilaterală ştiinţifică, organizatorică, educaţională. Deşi vârsta se alfa pe „teritoriul” deceniului al şaptelea, Sergiu Rădăuţanu continua activitatea cu o forţă de invidiat.
    „L-am cunoscut după proclamarea independenţei republicii Moldova, atunci când era vice-preşedinte al Academiei. A apărut într-o zi ca un meteor – acesta era mersul lui – în cabinetul meu de la teatrul „Alexe Mateevici” – şi a început să-mi vorbească despre emoţiile pe care i le-a produs un articol al nostru despre tehnologiile dacilor. Am devenit prieteni în câteva secunde (probabil acest fel al lui de a se apropia direct, simplu, emoţional de oameni l-a ajutat enorm şi în cariera ştiinţifică, şi în edificarea Politehnicii), am participat după aceea la nenumărate manifestări ştiinţifice şi culturale şi la noi, în republica Moldova, şi peste hotare. Am descoperit împreună minunea ferului pur dacic, 99.97% alfa-ferum fără cimentită, apoi pe cea a mortarelor şi ceramicii dacice. Am raportat această minune Preşedinţilor României şi republicii Moldova, Academiei de Ştiinţe de la Bucureşti, principalelor institute de cercetare din România. Am reuşit să fondăm o adevărată frăţie dacică din oamenii de ştiinţă de la noi, din România, dar şi din alte ţări. Nu se poate uita cu câtă mândrie le vorbea pe la simpozioanele NATO ARV profesorilor din lumea întreagă despre superbele tehnologii dacice, cum îi convingea pe acei profesori să nu fie ignoranţi şi să înveţe de la trecut dacă vor să aibă reuşite pentru viitor.” – spune scriitorul Andrei Vartic

    Epilog
    Nu trenul şi nu călătoria la Sankt-Petersburg (cum zic unii) au cauzat moartea prematură a lui Rădăuţanu (s-a stins din viaţă la 6 martie 1998). I-a scurtat viaţa cu vreo zece ani echipa diriguitoare din anii 70-:-80. Atunci el nu-şi revenea cu lunile. Dacă iniţial a fost simpatizat şi susţinut, apoi de la o vreme provocările se ţineau lanţ. „Numai cât face sustragerea temelor pentru examenele în scris de la admitere (un mare secret al Institutului), descoperită în ajunul examenelor. A stat o noapte întreagă matematicianul Victor Lunchevici (colegul de şcoală al rectorului), compunând alte teme şi dimineaţa totul era în ordine. Vă închipuiţi ce scandal ar fi fost dacă la 1 august vin 3000 de elevi la examen, iar rectorul le spune: "Ne scuzaţi, n-avem teme". De regulă, în asemenea momente apare pe cap şi vreo inspecţie. Rectorul a depistat totuşi organizatorii provocării. Am asistat la acest eveniment, pe urmă Rădăuţanu mi-a zis că "în Anglia secretele se divulgă peste 30 de ani". Tocmai la vară s-ar fi împlinit acest termen, aşa că multe nu le vom cunoaşte niciodată.” – î-şi aminteşte profesorul Aurel Marinciuc.
    În anul 1988 la Politehnică au avut loc primele alegeri ale rectorului. Toţi decanii, colaboratorii vechi l-au implorat pe academicianul Sergiu Rădâuţan sa-şi depună candidatura. S-a convenit că toţi ceilalţi candidaţi se retrag (aceştia de asemenea l-au rugat să candideze). El zicea: "ce-mi trebuie mie la vârsta mea?". S-a explicat, că Institutul funcţionează acum ca o maşină perfectă, că n-o să aibă de alergat după vopsea sau toate celea ca în 1964. "O să-mă băgaţi, băieţi, din nou la spital". Din păcate, aşa s-a şi întâmplat. În dimineaţa zilei alegerilor soseşte la dânsul un emisar al Comitetului Central şi-i spune: "Dacă nu vă retrageţi, atunci cc-ul se va întoarce la hotărârile din 1971-1973". Şi asta s-a produs în toiul "perestroikâi", pe când bântuia "noua mentalitate" a lui M. Gorbaciov, se vorbea despre socialism "cu faţă umană", mentalitatea părea a fi nouă, dar crocodilii au rămas tot cei vechi, tot cu mentalitatea comunistă, retrogradată. Bineînţeles că fostul rector şi-a retras imediat candidatura.
    Noi, cei de astăzi, discipolii Domniei sale, absolvenţii Politehnicii din Chişinău, vom fi în stare să înţelegem sacrificiul acestui ilustru Savant şi mare Om, ca să progresăm, să nu rămânem ruşinea neamului !!!