Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Valentina Halitov - profesor universitar, doctor habilitat în medicină, „UN VREDNIC ACADEMICIAN - URMAŞ AL LUI ŞTEFAN”

     Doamna profesor universitar Valentina Halitov, chişinăuneancă de origine, s-a aflat în acea echipă de liceeni, care au făcut imediat în perioada postbelică cursuri pregătitoare la Institutul Pedagogic, ulterior devenind studentă la Medicină. După facultate a devenit o specialistă de primă mărime în lupta cu bolile infecţioase, susţinându-şi pe parcurs cele două teze şi obţinând titlul de profesor universitar. A activat o perioadă ca vice-rector pentru ştiinţă la Institutul de Stat de Medicină din capitală, întreţinând pe parcurs o prietenie de peste 50 de ani cu academicianul Sergiu Rădăuţanu.
     ...Lui Sergiu îi mai rămase doar o lună să termine cursurile pregătitoare şi, atunci în 1945, fu chemat să-şi satisfacă serviciul militar. Războiul, pare-se, încă nu se sfârşise, era o situaţie ambiguă şi grea pentru toată lumea, inclusiv pentru flăcăii noştri. Eram câteva prietene bune şi toate am susţinut admiterea care la Medicină, care la Pedagogicul deja deschis. Şi Institutul de Medicină abia era la primii paşi ai fiinţării aici, al Chişinău. Buna, culte, excelenta sa prietenă Ludmila Covalski, de baştină din comuna Năduşita, Drochia, a luat admiterea la Filologia Română, fiind pe parcurs o excelentă profesoară în cadrul Universităţii de Stat din Moldova. Ei bine, când reveni Sergiu la vatră, noi toate (Vera Jitari, Ludmila Kovalski, Antonina Chicerman, Ludmila Belousov şi subsemnata) eram specialiste cu diplome. Ajunsem la pâinea noastră, el nu avea nimic, decât o mamă şi o bunică suferinde. Era derutat, nu ştia pe ce cale să meargă – îi venise să se facă muncitor la uzină. Dar într-o bună zi ne adună pe toate şi ne cere sfatul: „ Cum oare să procedez?” Cei şapte ani de armată îşi lăsa-se amprentele, noi părea că ne-am dus departe, departe. L-am sfătuit insistent să lase toate şi să se apuce de carte. Să vedeţi, ia priit acest sfat, devenise pe dată mai matur şi foarte hotărât. A învăţat excelent, a îmbrăţişat ştiinţa şi în scurt timp ne-a ajuns, ba şi ne-a depăşit evident. Sincer, deschis, capabil, comunicabil, cu managementul plantat în fire, cu acea energie inepuizabilă studentul fizician cucerea uşor redută după redută.
     Domnişoarele enumerate mai sus ne-am căsătorit, bărbaţii noştri ulterior devenind toţi împreună prieteni de familie, aşa se făcea că ne întâlneam la mai toate sărbătorile oficiale şi familiale. Într-un an am jucat nunţile la toţi. La Biroul stării civile, când înregistram căsătoria, ceilalţi prezentau şi semnau ca martori. Umbrite de coaliţia frumoasă nici o căsătorie nu s-a risipit pe parcurs. Eram ca bobiţele adunate pe un ciorchine, ca miezul în nucă, aveam un comportament simplu, firesc, plin de speranţa vieţii. Prietenia ne-a unit şi ne-a întărit, păcat că o parte dintre amici ne-au părăsit prea de timpuriu. Esenţa acelei amiciţii consta în integritatea de idei, generozitate şi încrederea deplină a unuia faţă des altul. Ne străduiam să ne potrivim caracterele, împrumutând câte ceva din firea fiecăruia.
     Ne-am bucurat, când ne-a mărturisit că la Leningrad are spor la investigaţiile ştiinţifice, doctorantura îl maturizase complet, era deja un savant cu scopuri bine definite. În ziua când a împlinit 40 de ani şi-a susţinut cu brio prima teză. Tot la Institutul „Ioffe” a susţinut în curând şi a doua teză. Să vedeţi cum se intercalează lucrurile: soţul meu activa pe atunci la Ministerul de Finanţe şi era agitator pe câteva case din apropiere. Aşa era moda; casa rădăuţenilor era chiar în apropierea ministerului, deci, soţul ţinea lecţii mamei şi bunicii sale. Bunica, dna Olimpiada, avea pe perete o hartă mare, veche a lumii şi deseori vene cu întrebări neaşteptate. Cunoştea pe dinafară harta ceea bunica şi tot cerca să-l pună în cofă pe „lector”. De aceea soţul, când şi pleca cu agitaţia la dna Olimpiada, se pregătea foarte minuţios. Momentele acestea stârneau hazul tuturor, când ne întâlneam şi le luam în discuţie...
     Ne mândream cu amicul nostru, cel mai de vază savant în domeniul semiconductorilor de pe meridianul mioritic şi nu numai. Era cunoscut în Uniunea Sovietică, invitat deseori cu rapoarte la Academia Mare din Moscova, participa şi la diverse foruri internaţionale. Domeniul în care îşi făcea investigaţiile era unul de frunte, simţeam că e foarte mulţumit de munca sa. Într-un răstimp scurt şi crescut mai mulţi discipoli, care lucrau cu multă dăruire alături de el. Ştiu că într-un timp era mult solicitat şi chiar îndemnat de mai mulţi savanţi moscoviţi să treacă cu lucru la Academia de acolo, dar de fiecare dată găsea motive să refuze delicat ofertele. „ Cum să las acest pământ al strămoşilor, acest dulce picior de plai şi să plec...am unde şi aici să arăt de ce sunt în stare!” Dealtfel exact aşa se întâmplase şi cu un alt prieten bun al dumnealui, cu Nicolae Testemiţanu, care la timpul său , de asemenea, refuzase oferta moscovită. Ca mari patrioţi ai acestui pământ, nu şi-au putut permite să plece, să lase meleagul care le-a dat viaţă şi i-a crescut.
     Foarte capabil şi mare muncitor, era mereu înconjurat de prieteni pe măsură, oameni cu care se înţelegea de minune. Când a fost lovit de către cei de sus, a suferit mult, dar n-a căzut în deznădejde. Anume prietenii l-au încurajat, susţinut, l-au sprijinit să treacă de bariera crasă a nedreptăţii. Ce gogomănie, nepotul trebuia să răspundă de faptele bunelului său, dar acesta nici nu l-a cunoscut. Păcatul bunelului ar fi fost, chipurile, că avuse o moşie şi era mare gospodar undeva lângă Sângerei. Sergiu era de doi ani când bunelul s-a stins din viaţă, deci, cum ar fi putut acel micuţ să-i schimbe concepţia de proprietar, cu scopul de-al face proletar, pe înaintaşul său. Lucrurile acestea se cam uită în prezent, unii chiar visând să întoarcă roata istoriei înapoi. Nu mai este chip. Să fim serioşi. Prostiile regimului de atunci au murit odată cu el, cine putea crede că vom prinde atare timpuri?!
     Discipolii săi se strădui să implementeze în practica vieţii tot ce a făcut şi a lăsat bun mentorul lor. Atâta doar nu înţeleg, de ce după atâţia ani Universitatea Tehnică, fondată de academicianul Sergiu Rădăuţanu, nu-i poartă numele. A fost şi a rămas un vrednic urmaş al lui Ştefan cel Mare, un om cu atâtea virtuţi, un patriot de înaltă probă. Cine mai poate pune la îndoială ceva – orice inginer poartă parte din aura sa. Parte din viaţa sa am fost şi noi, prietenii de familie; una din fiice poartă numele meu, am fost nănaş de botez la ea. Altă fiică poartă numele mamei Ludmila, vai, cât de mult ţinea domnul academician la aceşti minunaţi copii ai săi.
     Să fondezi de la zero o instituţie de învăţământ superior de talia Politehnicii a fost cu adevărat o faptă eroică! Când se afla în deplasări de serviciu, îi simţeam evident lipsa, deoarece ea mereu sufletul acelor sincere şi luminoase întâlniri ale familiilor noastre. Era un om cu mult umor, chiar mucalit din fire, contrariul soţiei, care îl tot atenţiona şi mustra pentru liberalismul său în gândire şi acţiune. Doamna Ludmila era serioasă, uneori chiar severă, dar cu o inimă de pâine. Era o mamă şi o soţie excepţională. Sergiu venea din străinătăţi cu mici cadouri pentru toţi, cu diferite materiale demonstrative, ne iniţia în toate ce a văzut, auzit pe unde a trecut. Era lider în toate, recunoscut şi apreciat de toţi ai noştri. Din câţi am fost, am rămas doar jumătate, ne doare tare pierderile irecuperabile ce au survenit în mica noastră comuniune. Eram 12 şi am rămas 6 din acea bravă echipă prietenească!
     Ţin neapărat să adaog, că la orice etapă a vieţii, a rămas pentru noi acelaşi Sergiu – era deja rector, apoi academician, preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, nu se schimba cu nimic în comportament, era mereu acelaşi atent, delicat, simplu, modest, onest, mărinimos, muncitor până la istov. Mai ştiu că era foarte apropiat de mama sa şi de frate-său, îi ajuta se interesa de sănătatea lor, îi sprijinea moral şi material. Aşa era el! Mă bucur că fetele Domniei sale au un respect deosebit şi astăzi faţă de prietenii părinţilor, faţă de copii acestora! A fost şi a rămas acea atmosferă cultivată de părinţii lor, pentru ele fiind o onoare şi o datorie de a păstra la cota de sus numele, izbânzile, idealurile mamei Ludmila şi a tăticului Sergiu. Nu încape nici o îndoială: tot ce ne-au lăsat aceşti oameni deosebiţi - Rădăuţanu, Testemiţanu, Corobceanu constituie averea şi valoarea noastră din trecutul apropiat. Toţi ei au vrut ca neamul nostru să se ridice la înălţimea cuvenită, să avem cadrele noastre naţionale. Au ars ca nişte făclii, s-au jertfit pentru ca generaţiile de astăzi să poată respira liber aerul libertăţii şi să trăiască în epoca democraţiei, epocă râvnită de multe alte generaţii.
     Acuşi, în martie, se rotunjesc zece ani de la plecarea în nefiinţă a lui Sergiu Rădăuţanu – să ne amintim de el, de munca şi jertfa sa! Vom creşte în ochii noştri, dacă ne vom stima valorile, le vom preţui şi aşeza în panteonul recunoştinţei.

     Pentru conformitate - Ion Stici, scriitor-publicist