Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Aurel MARINCIUC, “PRECIZĂRI SUBIECTIVE LA PORTRETUL UNUI RECTOR”

     Dl academician Sergiu Rădăuţanu a fost o personalitate excepţională. S-ar putea vorbi multe despre el sub cele mai diferite aspecte. Căci a fost şi un renumit administrator, un adevărat om de stat şi o figură politică. A fost un cunoscut om de ştiinţă şi de cultură. în sfârşit, avea calităţile unui om de societate şi reputaţia unui om de familie. Persoană de acţiune şi de influenţă. Se cade acum să ne amintim de el şi de faptele lui pentru ca imaginea sa, care va rămâne în societate şi în istorie, să fie cât mai veridică şi mai completă. Pe linia tatălui provine dintr-o familie pe care Sergiu o numea ba de boieri sărăciţi, ba de ţărani înstăriţi (din ţinutul Bălţiului). Tatăl, Ion Rădăuţanu, a fost profesor de limbă franceză la liceele din Chişinău, membru permanent al comisiilor de bacalaureat de până la război. S-a prăpădit prin 1942, fiind mobilizat (sau evacuat) de către administraţia sovietică. Soarta neclară a tatălui său a fost punctul slab din biografia academicianului, mereu folosit mai târziu pentru intimidări sau şantaj.
     Mama sa — Nina — a fost o femeie cultă, cu studii liceale; a activat sub stăpânirea sovietică în calitate de bibliotecară. Se trage din familia preoţilor Cuniţchi, care erau rubedenii ale lui Petru Cuniţchi, primul rector al Seminarului Teologic din Chişinău şi colaborator al Mitropolitului Bodoni.
     În 1940 intelectualii Chişinăului au avut la dispoziţie o singură zi şi un singur tren pentru a se determina: pleacă în România sau rămân sub regimul sovietic. Uşor de spus astăzi: că ar fi fost mai bine aşa sau altfel. Atunci însă — ori pierdeai averea, ori liniştea şi poate viaţa. Familia Rădăuţanu a rămas în Chişinău. Iar în 1941 s-au pomenit cu toţii orfani. A urmat o sărăcie neagră şi toate nevoile pe care le-a adus războiul: evacuarea, întoarcerea acasă, naţionalizarea averii, foametea etc. Sergiu s-a pomenit la 15 ani cap de familie, având în grijă pe mama, bunica şi un frate mai mic cu 7 ani. A continuat studiile la Liceul "B. Hasdeu", unde le începuse până la război. în 1945 aici era o criză totală de oameni cu carte. Liceanul nostru cu 7 clase de liceu, care se pregătea să intre la Institutul Pedagogic, nimereşte însă în armată. Războiul i-a furat 7 ani de tinereţe, cei mai preţioşi pentru studii. Când am venit la Chişinău în 1950 să fac studii la Universitate, am fost frapat de două lucruri: aspectul oraşului (ruinat) şi ruptura completă cu trecutul românesc. Până la război au activat aici aproape 500 de profesori secundari (inclusiv de la cele două facultăţi). După 1944 rămăseseră poate doar vreo duzină: matematicienii I. Parno, A. Sterentahl, soţii Spătaru, fraţii Bîcicov, fizicianul Gr. Dobîndă, surorile Vnorovschi, latinistul S. Smirnov, profesorul de franceză I. Lempert, profesoara L. Cupcea şi încă vreo câţiva. Mai nimic nu rămăsese din miile de liceeni şi liceene (numai la Liceul Eparhial de fete erau peste 700), care cândva erau podoaba oraşului. Iată de ce am manifestat un viu interes faţă de noul meu coleg de grupă (la fizică) Sergiu Rădăuţanu, care era mai în vârstă decât noi toţi cu vreo 6 ani. Venise la începutul lui septembrie, cu întârziere de vreo săptămână, îmbrăcat în haine militare (pe care Ie-a purtat până prin anul III, căci altele nu avea). Nici astăzi nu pricep cum a putut el îmbina sărăcia neagră cu învăţătura (şi încă o învăţătură strălucită). Bineînţeles că exista o anumită distanţă între noi şi fostul licean (cu 7 clase la "Hasdeu"!), ba încă şi cu serviciul militar făcut. Absolut în toate situaţiile simţeai că are şi experienţa vieţii, pe care n-o capeţi în universităţi.
     Pe atunci toată lumea era foarte prudentă. Din când în când pe afişierul de pe holul blocului I al Universităţii apărea câte un ordin cu conţinut scurt: "A-l exmatricula pe cutare pentru dosirea datelor biografice". Apoi aflam că la cămin s-a făcut percheziţie şi nu-l mai vedeai pe acest "cutare". Şi care din basarabeni nu avea ce dosi? Frica intrase în oase încă din 1940, când intelectualii rămaşi aici (chiar de orientare stângistă) s-au pomenit la cheremul unui regim brutal. Îmi închipui ce a trăit profesorul de liceu Ion Rădăuţanu, când fostul său director Alexandru Oatul, prietenul său D. Remencu şi încă mulţi alţi colegi s-au împuşcat chiar în primele zile după "eliberarea" din 1940 (iar cei care n-au făcut acest pas au fost chemaţi pentru lungi "convorbiri" la NKVD).
     Noi, studenţii anilor '50, vorbeam între noi despre sport, anotimpuri şi cât vreţi despre matematică. Ştiinţele exacte erau nu numai o bună meserie, dar şi un bun refugiu. Pe istorici (şi chiar pe filologi) îi tratam ca pe un fel de "trădători". Atmosfera nu stimula defel, relaţiile prieteneşti. Aveam între noi relaţii de buni camarazi. Dar munca, tremuratul în comun pe la examene, viaţa studenţească curentă au topit încetul cu încetul barierele. Reuşisem să-l provoc (mai bine zis, să-l invit) pe Sergiu Rădăuţanu la discuţii mai deschise, chiar şi pe teme delicate, îmi povestea despre clădirile de prestigiu ale Chişinăului antebelic, despre vechii profesori, despre viaţa de liceu, despre unii chişinăuneni remarcabili, câte ceva — despre familia sa.
     O sesiune de iarnă ne-am pregătit pentru examene la el acasă. Familia lui ocupa un colţ al fostei case proprii (restul era al unui mare nomenclaturist). Atunci am făcut cunoştinţă şi cu fratele său mai mic — Ion. Acesta era un fanatic al aeromodelismului. La Institutul de Aviaţie din Moscova a fost respins (1951) pe motivul că "fusese sub ocupaţie". După un an de studii la Fizică (la USM) a reuşit totuşi să intre într-un institut similar din Harkov. A devenit un specialist renumit în aeronautică (a condus experimentarea unui şir de avioane de tip AN).
     Sergiu Rădăuţanu ne-a acordat un ajutor de nepreţuit nouă, copiilor de la ţară, care nu prea ştiam ruseşte, nu prea ne orientam în atmosfera politică a acelor ani. Pentru noi era un adevărat chin "ştiinţele" marxiste. Citeam până la îndobitocire pasajele polemiste din operele lui VI. Lenin şi nu înţelegeam nimic. Transpiram la seminare şi pierdeam kilograme. Salvatorul era Sergiu. Venea cu o geantă mare ticsită cu volumele lui Lenin. în momentul când profesorul marxist se uita spre sală, Sergiu scotea volumele (urmărind să fie văzut) şi le clădea în faţă. Iar când noi ne împotmoleam de-a binelea, el ridica mâna şi ruga să facă "o completare" la aşa-zisul nostru răspuns. Nemaiaşteptând aprobarea marxistului, el începea întotdeauna astfel: "lată aici Lenin a zis aşa...". Şi citea câteva pagini dintr-un volum cu foiţe dinainte introduse. Apoi sărea la alt pasaj. Şi tot aşa până la sunet.
     Şi astăzi mă gândesc că dacă am fi învăţat istoria civilizaţiei (a lui Buckle, spre exemplu), istoria ştiinţelor sau chiar (dracul să le ia!) istoria ştiinţelor politice (dar într-o atmosferă liberă), noi am fi avut astăzi un alt bagaj intelectual. Atunci însă treceam printr-un nemaipomenit calvar. Sergiu era nu numai un bun coleg, dar şi un student universal: participa la toate competiţiile sportive, ba era şi solist în formaţia noastră artistică (a facultăţii). Neîntrecut era însă în activitatea obştească. Matematicienii şi fizicienii sunt cam nepricepuţi (sau se prefac) pentru aşa ceva. Decanatul, biroul de partid exploatau talentul organizatoric al studentului Rădăuţanu, Şi iată că docentului Costiuc (participant la război, secretar de partid la facultate) i s-a părut că Rădăuţanu ar trebui primit în partid, l-a bătut capul până l-a convins să depună cerere. Am asistat la ceremonia aceea, căci în înghesuiala de, pe atunci într-un colţ de cameră câţiva studenţi făceau lucrările de laborator, iar într-un altul — se derula şedinţa "închisa". Profesorii l-au susţinut pe Sergiu şi totul mergea strună până în momentul când nişte străini (poate de la raikom) i-au pus următoarea întrebare: "Unde e tatăl D-voastră". Aici l-am văzut pentru prima dată demoralizat şi umilit pe colegul nostru Sergiu. Tipii ceia au intervenit declarând: "Este un element străin pentru partid. Că învaţă bine, că este harnic — e treaba sa. Noi însă trebuie să menţinem curate rândurile partidului". Argumentele lor erau prea grave: provine dintr-o familie de intelectuali burghezi, s-a aflat sub ocupaţie, nu ştie ce-i cu tatăl său etc.
     Şi totuşi Sergiu, prin munca sa obştească, a devenit un lider al studenţilor universitari. A participat la sărbătorirea a 200 de ani ai Universităţii din Moscova. A fost propus pentru studii la aspirantură. în anul V a devenit familist (filologii au cunoscut-o şi stimat-o pe răposata profesoară Ludmila Rădăuţanu, la Institutul Pedagogic, apoi la Universitate). Cum a reuşit Sergiu să îmbine de data asta obligaţiile familiale (având doi copii mici, o situaţie materială mai mult decât modestă) cu o activitate ştiinţifică intensă, nu pot să vă spun. La termenul cuvenit însă el a pus teza pe masă. S-a evidenţiat rapid în anii 1959-'64 în cadrul Academiei — ca savant (deja conducător ştiinţific) şi pe tărâm obştesc. A mai păţit-o o dată cu intrarea în rândurile pcus-ului (opreliştea s-a făcut ceva mai discret, în faza iniţială). A sosit însă timpul când deja partidul avea nevoie de el, de autoritatea sa.
     Rădăuţanu înţelesese de minune mecanismul statului sovietic, al regimului comunist. El a fost un pragmatic, care şi-a găsit un domeniu de activitate respectat: ştiinţa şi învăţământul. Aici poţi să te ascunzi şi să vegetezi într-o vizuină (vorbele lui), sau să încerci să faci ceva. Şi ei a decis să intre în rândurile partidului, mai ales că pe atunci a fost simpatizat atât de preşedintele Academiei, Iachim Grosu, cât şi de liderul partinic — I. Bodiul. Rădăuţanu devenise savant cunoscut, activist energic, orator talentat, polemist iscusit etc. Şi pe deasupra — atractiv exterior, prezentabil, modest în viaţa de toate zilele. Astfel că în 1964, când s-a deschis Institutul Politehnic, candidatura lui Rădăuţanu pentru postul de rector a fost mai presus de orice concurenţă. Interesant e că un alt pretendent era fostul nostru marxist, care ne-a chinuit tinereţea cu polemica dintre Lenin, Bernstein şi Kautsky. Vom mai avea a face cu acest marxist pe parcursul amintirilor noastre. Ceilalţi doi pretendenţi au avut ulterior probleme serioase cu justiţia...
     Personal reuşisem şi eu să fac aspirantura (şi tot cu familie şi cu doi copii mici), iar după susţinerea tezei de doctorat, mă gândeam la activitatea ştiinţifică în cadrul Academiei. Intr-o zi mă cheamă Sergiu în coridor şi-mi trânteşte noutatea: "De ieri sunt rector la Politehnică şi am nevoie de oameni". Şi mi-a propus imediat să trec la acest institut, să ocup postul de şef de catedră, decan de facultate şi mână liberă în angajarea cadrelor (inclusiv — conducerea campaniilor de admitere la institut). Trebuia să aleg: ori rămân să fac ştiinţă, ori trec la activitatea didactică şi administrativă. Atunci Sergiu a pus pe cântar argumentul decisiv: "Dar cu cine să lucrez eu? Tot voi îmi veţi scoate ochii că nu v-am făcut institutul pe care l-aţi fi dorit". Şi mi-a înşirat planurile sale, posibilităţile. "O să facem un institut modern, cu specialităţi atractive, tot personalul va fi nou şi tânăr, vom găsi şi vom pregăti tineret prin cele mai valoroase instituţii din URSS. Dar n-am cu sine începe. Am nevoie de câţiva oameni de absolută încredere".
     Atunci m-am decis: mi-am legat soarta de Institutul Politehnic, unde lucrez şi astăzi. Niciodată n-am regretat că am făcut acest pas.
     Rădâuţanu a răscolit toate instituţiile de învăţământ din republică, a atras un şir de persoane, care au format nucleul institutului. Toţi se manifestaseră deja ca savanţi, profesori sau organizatori (Ion Valută, Vitalie Tîrziu, Marc Chişinevski, Ion Samusi, Victor Lunchevici, Oleg Derid, Valeriu Bodiu, Ion Molodian, Anatol Bîrcă, M. Cherdivarenco, Ţilea Cononova, Tudor Şişianu, Andrei Cojocaru, iar mai târziu — Anatolie Casian, Eugen Vitiu, Veronica Amariei etc). Aceşti intelectuali basarabeni au dizolvat întru câtva contingentul care era transferat automat de la facultăţile inginereşti ale Universităţii de Stat şi pe care noul rector nu-l prea cunoştea. Pentru asigurarea unei predări calitative a matematicii, el a obţinut posturi prin cumul pentru un şir de savanţi de forţă din Academie (dnii Valentin Belousov, Constantin Sibirschi, I. Gohberg, Alexandru Marcus etc).
     Au sosit şi o serie de specialişti care făcuseră studii prin toată Rusia, ajungând acolo cu părinţii în deportările din 1941, 1949. La 1 septembrie a avut loc solemnitatea de deschidere a Institutului Politehnic. Această instituţie este marea operă a lui Sergiu Rădăuţanu. Şi dacă la 6 mai 1964 instituţia consta dintr-o singură persoană (adică rectorul), apoi în ziua de 1 octombrie 1973 (când a fost destituit din post) la Politehnică erau înscrişi 11 mii de studenţi, lucrau aproape o mie de profesori şi cam tot o mie de diferiţi colaboratori. Dar şi mai mare este meritul lui Rădăuţanu că anume el a deschis larg uşile învăţământului tehnic pentru tineretul de la sate. Cunosc problema, cum s-ar spune, dinăuntru: afirm că fără atenţia permanentă şi curajul lui Rădăuţanu (precum şi al unei echipe relativ restrânse) soarta multor mii (chiar zeci de mii) de tineri ar fi fost absolut alta. Mulţi dintre ei ar fi rămas cu tot cu medaliile lor acolo de unde plecaseră — la brigăzile de cultivatori de sfeclă şi tutun. Multă lume nu cunoaşte acest lucru, iar unii se apucă să-i pună note fostului rector pentru cutare sau cutare pas. Rolul său în crearea şi emanciparea intelectualităţii basarabene este incomensurabil. Tocmai de aceea a şi avut loc răfuiala cruntă din anii 1970-1973 cu Institutul Politehnic şi rectorul său. S-a scris mult despre acea epocă (unele amănunte — în "LA." din 28 noiembrie 1996).
     Sunt cunoscute succesele lui Sergiu Rădăuţanu în ştiinţă. El a manifestat aptitudini pentru ştiinţele exacte încă de pe băncile liceului. La Universitate s-a încadrat în activităţi de cercetare în anul III, sub conducerea docentului Mihail Cot, căruia i-a rămas recunoscător pe toată viaţa. A făcut mai apoi ştiinţă în şcoala de fizică a lui D.N. Nasledov şi Nina Goriunova la Institutul Fizico-Tehnic din Leningrad. Acolo a stabilit relaţii strânse şi cu savanţii de la Institutul Politehnic. Mai târziu studenţii şi aspiranţii noştri intrau ca la ei acasă în aceste instituţii de prestigiu. Sergiu Rădăuţanu era foarte comunicativ, accesibil, corect în relaţii. Aceste calităţi ale sale au permis stabilirea multor legături atât de eficiente şi necesare pentru o instituţie în ascensiune cum era a noastră.
     Academicianul Rădăuţanu a fost şi un mare demnitar de stat: a ocupat postul de Preşedinte al Sovietului Suprem (1967-1971). Cu toate că era un post mai mult simbolic, pentru prima dată a apărut acolo un om cu verticalitate, care vorbea într-o românească perfectă, cu o dicţiune şi o ţinută de invidiat.
     Mi se pare că m-am exprimat nimerit — "de invidiat", căci repede s-a şi declanşat o invidie neagră.
     Se formase o instituţie de calitate, unde rectorul era în perfectă armonie cu subalternii. Primii ani am trăit într-o atmosferă de entuziasm. Rectorul promova o concepţie: "Mai întâi studiezi persoana, fructifici calităţile ei, le înconjuri pe cele mai puţin bune, încerci să le stimulezi şi să le cultivi pe cele care lipsesc. Şi apoi — încredere totală (plus control confidenţial)". întreg colectivul era literalmente sincronizat. Rectorul a fost omenos cu toţi subalternii săi, care de multe ori abuzau de atenţia lui. Numai câte probleme nu aveau colaboratorii noştri; mai întâi — viză de reşedinţă, apoi angajarea soţiei în serviciu, aranjarea copiilor la grădiniţă, procurarea unor medicamente deficitare, iar cei care pierdeau măsura ajungeau la roţi de automobil, acumulatoare etc. Rectorul chiar dacă şi refuza, o făcea cu tact.
     Rădăuţanu avea un cusur (dar poate că era o calitate!): dacă îi părea că face o treabă bună, apoi o realiza imediat. De multe ori — peste capetele şefilor. Exact ceea ce nu le plăcea acestora, căci altfel cum ar fi motivat ei rostul existenţei lor? Spre exemplu, întîl-neşte Rădăuţanu vreun rector la vreo conferinţă ţinută la Moscova şi-l roagă: "Suntem un institut nou, n-avem cadre; poate primiţi la Dvs. vreo cinci aspiranţi de-ai noştri". Rugămintea era satisfăcută imediat. Rădăuţanu aranja îndată hârtiile la Ministerul de la Moscova şi le aducea acasă pentru execuţie. Catârii noştri de prin administraţia locală explodau tot atunci. "Cum aşa?
     Trebuia să conveniţi cu Planificarea, să obţineţi viza noastră" etc. O altă mare operă a lui Rădăuţanu a fost şi uzina "Mezon", pentru care a avut mai mult neplăceri. Şi acum un exemplu crucial. în 1973, rectorul Rădăuţanu a aranjat o "sesiune pe teren" a unei secţii a Academiei URSS. Au venit aici laureaţi Nobel, tot felul de lume subţire. Deştepţii noştri din Comitetul Central au găsit că ziua deschiderii acestei sesiuni este cea mai potrivită pentru destituirea lui Rădăuţanu. O armată de paraziţi au răscolit arhive, au căutat fapte compromiţătoare pentru a organiza această nemaipomenită umilire. Guvernanţii noştri, în loc să se bucure că academicianul aleargă şi activează din răsputeri pentru prestigiul republicii (şi deci şi al lor), au mirosit aici o diversiune şi mult pericol. Într-adevăr, aveau ei de cine şi de ce să se teamă. Rădăuţanu devenise o personalitate populară, cu influenţă şi autoritate. Cu oricine vorbeai, ţi se spunea pe atunci că anume dânsul ar fi cel mai potrivit în postul de prim-secretar.
     Speranţe deşarte! Căci iar au scos la suprafaţă datele despre familia sa. Organizatorii opoziţiei interne de la Institut au fost "comuniştii vechi" în frunte cu binecunoscutul nostru profesor marxist. Un amănunt picant. în decembrie 1973 a fost numit un nou rector — Ion Mocanu. Bulgar, din stânga Nistrului, economist cu autoritate, dar şi el cu un "defect" — fusese prizonier la nemţi. Şi iar marxistul nostru a alergat la Comitetul Central: "Cum aşa, noi abia am scăpat de un fiu de moşier şi ne-aţi pus pe cap un trădător". Peste o săptămână au numit deja un alt rector — pe V. Antoseac. În amintirile sale I. Bodiul regretă că "s-a procedat astfel cu S. Rădăuţanu". Vorbă de clacă! Cică el "nu mai putea face nimic". El, care 20 de ani făcea absolut ce-i trăsnea prin cap. A vărsat o lacrimă "la temă" şi secretarul de atunci cu ideologia, P. Lucinschi, în cărţulia sa "Ostaticii".
     Există câteva versiuni despre un conflict de ordin personal între rectorul Rădăuţanu şi cineva din potentaţii de atunci. Rădăuţanu mi-a spus odată că cineva i-a dat să citească xerocopia stenogramelor respective (din 1971-:-1973) cu tot cu anexe (dispărute din arhivele oficiale). "Lectura lor m-a făcut să retrăiesc calvarul". Din cauza aceasta fostul nostru rector tăia orice tentativă de a răscoli trecutul şi adevărul.
     Nu trenul şi nu călătoria la Sankt-Petersburg (cum zic unii) au cauzat moartea prematură a lui Rădăuţanu (s-a stins din viaţă la 6 martie 1998). I-a scurtat viaţa cu vreo zece ani echipa diriguitoare din anii 70-:-80. Atunci el nu-şi revenea cu lunile. Dacă iniţial a fost simpatizat şi susţinut, apoi de la o vreme provocările se ţineau lanţ. Numai cât face sustragerea temelor pentru examenele în scris de la admitere (cel mai mare secret al Institutului), descoperită în ajunul examenelor. A stat o noapte întreagă matematicianul Victor Lunchevici (colegul de şcoală al rectorului), compunând alte teme şi dimineaţa totul era în ordine. Vă închipuiţi ce scandal ar fi fost dacă la 1 august vin 3000 de elevi la examen, iar rectorul le spune: "Ne scuzaţi, n-avem teme". De regulă, în asemenea momente apare pe cap şi vreo inspecţie. Rectorul a depistat totuşi organizatorii provocării. Am asistat la acest eveniment, pe urmă Rădăuţanu mi-a zis că "în Anglia secretele se divulgă peste 30 de ani". Tocmai la vară s-ar fi împlinit acest termen, aşa că multe nu le vom cunoaşte niciodată.
     În anul 1988 la Politehnică au avut loc primele alegeri ale rectorului. Toţi decanii, colaboratorii vechi l-au implorat pe academicianul Sergiu Rădâuţanu sa-şi depună candidatura. S-a convenit că toţi ceilalţi candidaţi se retrag (aceştia de asemenea l-au rugat să candideze). El zicea: "ce-mi trebuie mie la vârsta mea?". Noi îi explicam că Institutul funcţionează acum ca o maşină perfectă, că n-o să aibă de alergat după vopsea sau toate celea ca în 1964. "O să-mă băgaţi, băieţi, din nou la spital". Din păcate, aşa s-a şi întâmplat În dimineaţa zilei alegerilor am vorbit cu el la telefon despre nişte amănunte din alocuţiunea sa. Dar peste o oră soseşte la dânsul un emisar al Comitetului Central şi-i spune: "Dacă nu vă retrageţi, atunci cc-ul se va întoarce la hotărârile din 1971-1973". Şi asta s-a produs în toiul "perestroikâi", pe când bântuia "noua mentalitate" a lui M. Gorbaciov, se vorbea despre socialism "cu faţă umană", mentalitatea părea a fi nouă, dar crocodilii au rămas tot cei vechi. Bineînţeles că fostul rector şi-a retras imediat candidatura.