Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Ion. I. Valuţă, profesor universitar „Ascensiunea nefastă al excepţionalei personalităţi S. I. Rădăuţanu”

      Să scrii despre S. I. Rădăuţanu pare a fi uşor, dar e şi foarte greu. Uşor, pentru că poţi pur şi simplu enumăra bunele calităţi ale dumnealui şi câte n-ai număra tot atâtea îţi vor mai rămânea, greu, pentru că e prea greu să înţelegi de ce a trebuit să-i revină o astfel de soartă.
      Eu o să mă refer numai la acele timpuri, când mi-a fost dat să activez în anturajul Domniei sale, în cadrul Universităţii Tehnice din Moldova.
      Prin anii şaizeci ai secolului trecut a început să fie pusă la ordinea zilei problema deschiderii în ţinutul nostru a unei instituţii de învăţământ tehnic superior. Necesitatea era dictată de lipsa acută de cadre tehnice, punctul de pornire fiind determinat de faptul că la acel moment erau de acu unele premise, funcţionau facultăţile de inginerie şi economie la Universitatea de Stat, de electrificare şi mecanizare a agriculturii la Institutul Agricol şi mai erau filiale ale unor instituţii din alte oraşe care se ocupau cu organizarea învăţământului tehnic prin corespondenţă. După complicatul proces de consultări cu centrul, de asigurări că tot necesarul pentru funcţionare a acestei instituţii este la îndemână (necesar ce, în realitate, lipsea), misiune ce i-a revenit conducerii republicii din acele timpuri, au fost obţinute aprobările respective şi în aprilie 1964 se emite ordinul de înfiinţare a Institutului Politehnic din Chişinău. O problemă crucială devine numirea rectorului. După studierea minuţioasă a mai multor candidaturi, decizia a fost luată în favoarea lui S. I. Rădăuţan, se vede că au prevalat calităţile de inteligenţă şi organizatorice de care dispunea. Născut în 1926, cu serviciul militar trecut în armatele de grăniceri, a absolvit cu menţiune facultatea de fizică a Universităţii de Stat din Moldova, fondator şi conducător al laboratorului de compuşi semiconductori din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, preşedinte al comitetului sindical al Academiei de Ştiinţe. Desfăşurarea de mai departe a lucrurilor a arătat că această hotărâre a fost de bun augur pentru instituţia dată, iniţial şi pentru Sergiu Rădăuţan. În acelaşi an, semnatarul acestor rânduri, în luna august a fost transferat din postul de decan al facultăţii de fizică şi matematică a Institutului Pedagogic de Stat din Tiraspol în cel de şef al catedrei de Matematică Superioară a Politehnicii. Atunci am făcut cunoştinţă personală cu S, Rădăuţanu şi între noi s-a stabilit o înţelegere tacită, fiecare subînţelegea şi completa gândurile celuilalt, cum se spune, fără discuţii. În octombrie, la propunerea lui S. Rădăuţanu, am fost ales secretar al comitetului de partid al Institutului Politehnic, cu toate cele ce rezultă din acest fapt.
      Probleme erau cât frunză şi iarbă. În primul rând, cadrele, adică lipsa lor. Mai uşor puteai să te aranjezi la lucru în Institutul Politehnic decât la un tehnicum (colegiu) din Chişinău. Se primeau la lucru peste o sută de persoane pe an, dar şi cam câte patruzeci, din diferite motive, se eliberau. Lipsea localul necesar pentru săli de studii, cămine pentru studenţi, dar şi colaboratori. aparataj pentru laboratoare. Ş. a. m. d.       Întrucâtva se divizară sferele de activitate: Rădăuţanu ţinea legăturile cu consiliul de miniştri, ministerele de ramuri şi instituţiile centrale din Moscova, eu, bineînţeles, cu comitetele de partid, în deosebi, cu cel central şi, întrucâtva cu ministerul de învăţământ, pentru că ministrul de atunci E. Postovoi, un om cam colţuros, nu-l agrea pe Rădăuţanu, dar eu care îl cunoşteam din timpul studiilor la Institutul Pedagogic din Chişinău, ca o veche cunoştinţă, puteam sta de vorbă cu dânsul.
      Problemele care stăteau în faţa tânărului institut se complicau în mod continuu pentru că numărul de studenţi creştea din an în an. Rădăuţanu a dezvoltat o energică activitate, obţinând tot ce se putea obţine de la cei de sus, mobilizând tot colectivul de la rectorat, decanate, catedre, până la lectorii de rând la rezolvarea problemelor stringente ce stăteau în faţa institutului. La ordinea zilei era o întrebare pusă în faţa oricărui: ce-ai făcut azi pentru Politehnică? Trebuie să menţionăm aportul adus de toţi colaboratorii institutului. Eram cuprinşi de un entuziasm euforic. Rădăuţanu era un maestru în mobilizarea colectivului, astfel încât toţi să activeze din tragere de inimă în direcţia cuvenită. De altfel, această atmosferă se răspândea şi asupra superiorilor. eram susţinuţi. Un exemplu. S-a observat că în un coridor din Casa Guvernului mai de mult timp stătea un rotaprint venit din Cehoslovacia. În secţia noastră de multiplicare aveam numai nişte aparate primitive cu numele de „rotator” care mai mult murdăreau decât multiplicau. Peste câteva zile acest rotaprint a fost transferat pe contul Institutului Politehnic şi cu asta s-a început secţia noastră tipografică.
      Împreună cu popularitatea Politehnicii creştea, după merit, popularitatea şi autoritatea rectorului S. Rădăuţanu. Deveneau vădite calităţile sale de organizator cu un orizont larg de activităţi. Politehnica luă avânt, devenind una din cele mai solicitate şcoli superioare din Republica Moldova. Datorită succeselor organizatorice şi ştiinţifice este în continuă ascendenţă. Devine membru al Academiei de Ştiinţe din Moldova, deputat în Sovietul Suprem, apoi preşedinte al Sovietului Suprem al Republicii Moldova.
      Cea mai acută şi complicată era însă problema cadrelor pentru catedrele de profil tehnic. Pentru unele specialităţi au fost bine venite cadrele şi absolvenţii facultăţilor menţionate mai sus. Pentru celelalte s-a început căutatul cadrelor tehnice de prin toată fosta uniune, de peste hotarele ei nici vorbă nu putea să fie, de altfel ca şi azi, pentru că cine o să vină la salariile actuale de la noi. În această privinţă o activitate intensă au desfăşurat colaboratorii rectoratului, decanatelor, catedrelor, multe propuneri veneau de la colaboratorii de rând, toate se studiau şi se luau deciziile cuvenite. Ca să folosesc o expresie de azi, în conducerea de vârf a Politehnicii de atunci erau luate la bază principiile: în primul rând profesionismul, astfel, au fost invitaţi Klistorin, Zagreadskii, Mişin. Voznesenskii, Maximov, Marasanov şi alţii care au adus un anumit aport în organizarea procesului de învăţământ şi cercetare; apoi de a fi băştinaş şi cunoscători de limba moldovenească cum i se spunea categoric atunci, română cum i se mai spune azi. Veneau unii băştinaşi absolvenţi ai instituţiile tehnice din Odesa, Kiev şi alte oraşe apropiate, dar puţini erau din aceştia în genere şi unii primeau oferte bune pe loc. Altfel a fost să fie soarta a celor mulţi deportaţi în Siberia. Ei au folosit posibilitatea de a studia în bunele şcoli superioare tehnice din Tomsk, Omsk, Novosibirsk şi alte oraşe, întorcându-se, după reabilitare, chiar şi cu titluri ştiinţifice.
      Primăvara hruşcevistă a adus şi la aceia că unii tineri nu numai de la Politehnică dar şi de la alte şcoli superioare şi de pretutindeni, au început să-şi impună demnitatea naţională. Aceste fapte erau calificate ca porniri naţionaliste şi, ca răspuns, s-a iniţiat o acerbă luptă antinaţionalistă.
      Fără motive vizibile se încep persecuţii jignitoare a lui Rădăuţan. Posibil pe unii din cercurile conducătoare îi deranjau succesele lui Rădăuţan. Lucrurile au devenit de aşa natură încât Rădăuţanu s-a adresat secretarului al doilea (care se ocupa de cadre) al Comitetului Central al PCM Melkov cu propunerea de a scrie cerere de eliberare. Melkov î-a spus că nu prin cerere a fost numit, nu prin cerere va fi eliberat.
      Spre începutul anului 1973 volumul de cercetări ştiinţifice efectuate de Institutului Politehnic prin contracte cu diverse întreprinderi de producere s-a ridicat până la suma de circa trei milioane de ruble. Şi iată că în acest timp Procuratura RSSM intentează un dosar penal asupra furtului de bani în sectorul de cercetări ştiinţifice al Institutului Politehnic din Chişinău. Ştiind cu ce se terminau pe atunci astfel de intentări, mie, care ocupam postul de prorector pe munca ştiinţifică, acest fapt mi-a fost mai mult decât un duş rece. Un val de control din aprilie nu au dat rezultatele scontate. Degeaba răsuflarăm noi uşuraţi, pentru că în septembrie revine al doilea val de control asupra întregii gospodării a institutului. Dar rezultatele rămân aceleaşi. Se vede că, datorită aceleiaşi primăveri hruşceviste, revizorii şi-au permis să nu se conformeze şi să „oformeze” ceia ce li se cerea. Dacă rezultatul primului control s-a discutat la o şedinţă a colegiului Ministerului de Învăţământ, apoi al doilea a fost pur şi simplu întrerupt la sfârşitul lui septembrie de către un anchetator al Procuraturii. Cred că nu ultimul rol în efectuarea unui control obiectiv l-a avut şi Ministrul Învăţământului de atunci V. A. Cherdivarenco, prin poziţia principială a sa: sunt încălcări, să fie menţionate, nu sunt, să nu fie născocite. Dar toate astea nu l-au salvat pe Rădăuţanu.
      La 2 octombrie 1973 biroul CC al PCM în mod umilitor discută cazul Rădăuţanu, îi aplică mustrare aspră şi îl eliberează din postul de rector, invocând motivul că la intrarea în PCUS a ascuns provenienţa socială.
      Ultima întâlnire cu mult stimatul S. I. Rădăuţanu, cu care mai bine de opt ani am lucrat în cel mai apropiat mod şi bună înţelegere, a fost dat să aibă loc în o zi de primăvară timpurie, în una din primele zile ale lunii martie a anului 1998, pe bulevardul Ştefan cel Mare lângă poşta centrală. Părea abătut, îşi exprima nemulţumirea de comportamentul agrarienilor, că se lasă de toate, se duce la Leningrad pentru a coordona planurile de activitate ştiinţifică cu Alma Mater a lui.
      Călătoria din 6 martie 1998 a fost să fie călătoria în eternitate a celui care a fost marele om Sergiu Rădăuţanu.