Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Andrei Vartic, scriitor si regizor, "UN EROU AL TIMPULUI NOSTRU"

     Privit în toată complexitatea sa, academicianul Sergiu Rădăuţan, dar şi Serghei Ivanovici Rădăuţan, este una din cele mai emblematice personalităţi din jumătatea a doua a secolul XX din Basarabia. Participând la toate manifestările din România unde a fost onorat cu titlul de Doctor Honoris Cauza (Universităţile tehnice din Timişoara, Braşov, Iaşi, apoi şi Universitatea tehnică din Chişinău), apoi la o mulţime de conferinţe ştiinţifice internaţionale, inclusiv pe linie NATO ARV, dar şi la şedinţe a unor numeroase fundaţii şi comisii guvernamentale de la Bucureşti care reglementau participarea României la programele ştiinţifice din RM l-am cunoscut numai şi numai ca mare om de ştiinţă, ca un organizator genial al procesului de cercetare şi învăţământ, un om vesel, deschi şi prietenos, iar după alegerea lui în funcţia de vice-preşedinte al Academiei de ştiinţe de la Chişinău, şi ca un mare unionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Iubea deschis poporul român, se identifica peste tot drept român, promova idealul unirii şi anume datorită eforturilor sale Academia de la Chişinău a votat cunoscuta decizie cu privire la denumirea corectă a limbii de stat în RM, care, să repetăm acest lucru, este limba română. De fapt în toţi aceşti ani în care ne-a legat o prietenie deosebit de frumoasă, nu am auzit să se prezinte undeva drept Serghei Ivanovici Rădăuţan, aşa cum i se spunea în perioada sovietică. Se prezenta numai şi numai ca Sergiu Rădăuţan şi făcea mereu referinţe la legăturile antropo-toponimice ale familiei lui cu străvechea capitală a Moldovei Medievale. Nu ştiu cât de popular este acest nume de familie în România, dar academicianul Sergiu Rădăuţan era foarte mândru de el şi glumea mereu că, prin moştenire, are dreptul la tronul domnesc de la Rădăuţi. O fi fost şi altfel decât l-am cunoscut eu după 1991? Cu certitudine. O complexitate atât de uriaşă nu putea să nu aibă şi stări de neputinţă, şi accese de furie, şi alte bucurii şi căderi omeneşti.
     Nu putem spune că a fost ajutat de careva relaţii de familie pentru a atinge importantele vărfuri profesionale, politice şi cetăţeneşti din fosta RSSM şi actuala republică Moldova. Toate şi le-a cucerit singur. Doctor habilitat în ştiinţe la Petersburg, în unul din cele mai serioase laboratoare de cercetare a semiconductorilor (rezultatele cercetărilor sale se pot vedea în enciclopedia americană a semiconductorilor, unde pagina sa este deosebit de impunătoare), rector-fondator al Politehnicii (a luat-o doar cu o derdicătoare şi a părăsit Politehnica lăsând în urmă un uriaş complex educaţional-ştiinţific format din 52 de catedre), membru în diferite comitete şi presidiuri republicane şi internaţionale, participant la numeroase congrese ştiinţifice internaţionale, membru al Academiei de Ştiinţe, preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, apoi, brusc, peste noapte, naţionalist şi sionist. Trăsnetul îngrozitor al partidului a căzut peste el tocmai în ziua când la Chişinău se deschidea o importantă conferinţă în domeniul semiconductorilor pe care tocmai ei o organizase şi la care participa şi academicianul Prohorov, laureatul Nobel. Nu a fost singurul „naţionalist” detronat atunci de „mânia” fostul partid comunist (cei care i-au batjocorit mai sunt încă în viaţă). Regretatul om politic şi de ştiinţă Nicolae Testemiţanu a fost tot în acele vremuri dat afară din toate funcţiile de conducere şi... condamnat astfel la moarte.
     Se spune că a suferit fiindcă a ascuns în datele din CV faptul că bunelul lui a absolvit Sorbona şi că a fost mare proprietar de pământ (avea cu adevărat vreo 500 hectare de pământ). Asta e drept, a ascuns aceste date. Dar atunci în decizia de condamnare trebuie sa se scrie „nepot de moşier, băutor al sângelui poporului”, şi nu naţionalist. Probabil acest „epitet” are la bază altceva – faptul că academicianul Serghei Ivanovici Rădăuţan a umplut în numai 10 ani toată Basarabia cu ingineri români. Tocmai acest lucru îl accentua în laudatio academicianul Cristofor Semionescu, pe atunci preşedinte al Filialei Academiei Române din Iaşi, când i se conferea la Iaşi lui Sergiu Rădăuţan titlul de Doctor Honoris Causa. Este într-un fel misterios şi epitetul „sionist”. Azi în Basarabia toţi cei cărora guvernarea comunistă le spune „naţionalişti” sunt automat calificaţi şi drept antisemiţi. Atunci, cum se vede, directivele partidului lor erau altele. De ce, aşadar, a fost denumit Sergiu Rădăuţan „sionist”? Se vorbeşte despre nişte sânge evreiesc, dar este ştiut că mama lui era fiică de preot ortodox. Nu este exclus, aşadar, că şi-a turnat el singur ceva evreiesc la rădăcini pentru a dobândi ce a dobândit, inclusiv uriaşele fonduri unionale pentru construirea din temelii a Politehnicii – fizica sovietică se făcea pe atunci mai numai de fizicieni evrei. Opinia noastră este că acest calificativ „sionist” vine de la faptul că printre profesorii de la Politehnică erau, cu adevărat, mulţi evrei. Evrei învăţaţi, evrei educaţi, cunoscători ai ştiinţelor şi limbilor, trecuţi prin toate creuzetele nomadismului lor sacru, deci şi cu destule relaţii „la Ierusalim”... Fără asemenea oameni cum puteai să umpli Basarabia în numai 10 ani cu ingineri români? Nu era, aşadar, mare lucru să descopere comisia lui Anton Constantinov cât de naţionalist şi sionist era Rădăuţan şi să propună biroului CC al PCM detronarea lui totală.
     După „detronare” a lucrat mulţi ani ca cercetător la institutul de fizică aplicată a Academiei şi, din câte se ştie, deşi prigonit, nu era un duşman deschis al fostului regim, adică, în şagă vorbind, nu s-a manifestat nici ca sionist, nici ca naţionalist. Unii din cei care l-au cunoscut anume în această perioadă spun diferite poveşti „colaboraţioniste” despre domnul academician, aşa cum au înţeles ei complexitatea lui. O fi în aprecierile lor şi o doză de invidie „sănătoasă”, „patriotică”, spusă, desigur, şi la un pahar de vorbă, printre ai casei, mai ales că povestitorul a „stat alături de Rădăuţanu” după ce a fost detronat „şi s-a făcut om ca noi”, deci a putut să-i zică ce crede despre el, în faţă, să-i dea chiar şi cu bobârnacul. Or, după destituire Sergiu Rădauţan avea de crescut şi de învăţat doi copii şi, tot peste noapte, putea să rămână fără nici un mijloc de existenţă. S-ar găsi mulţi eroi din aceştia azi, în democraţie, care să-şi jertfească cariera, de pildă, în numele idealului unionist? Vedem că şi cei care au mandate de deputat în parlament nu fac asemenea paşi, dar mite funcţionarul de stat din ministerul lui Voronin? Doar cei care nu au trecut prin îngrozitoarea maşină comunistă de anihilat fiinţa omenească pot să vorbească azi despre rezistenţă luptătoare, deschisă, împotriva comunismului. Nu puteai să faci bine semenilor tăi pe atunci dacă nu te înregimentai. Mai mult, nu puteai să ai condiţii omeneşti de trai (adică modeste, că în fostul regim doar „maharii” cei mai mari aveau nişte apartamente mai măricele) dacă nu te înregimentai necontenit. Ba chiar nu puteai pur şi simplu să mai fii, dacă treceai deschis în tabăra anticomunistă. Doar personalităţi foarte mari, aşa cum a fost Alexandr Soljeniţin, erau trimişi cu avionul în străinătate. Ceilalţi piereau în Gulag, în spitale de psihiatrie sau sub roţile vreunui camion. În aşa timpuri academicianul Sergiu Rădăuţan a fondat şi construit Politehnica din Chişinău şi, după ce comuniştii secase prin genocid Basarabia de toată intelegenţia tehnică, a reumplut-o, în numai zece ani, cu ingineri români.
     L-am cunoscut după proclamarea independenţei republicii Moldova, atunci când era vice-preşedinte al Academiei. A apărut într-o zi ca un meteor – acesta era mersul lui – în cabinetul meu de la teatrul „Alexe Mateevici” – şi a început să-mi vorbească despre emoţiile pe care i le-a produs un articol al nostru despre tehnologiile dacilor. Am devenit prieteni în câteva secunde (probabil acest fel al lui de a se apropia direct, simplu, emoţional de oameni l-a ajutat enorm şi în cariera ştiinţifică, şi în edificarea Politehnicii), am participat după aceea la nenumărate manifestări ştiinţifice şi culturale şi la noi, în republica Moldova, şi peste hotare. Am descoperit împreună minunea ferului pur dacic, 99.97% alfa-ferum fără cimentită, apoi pe cea a mortarelor şi ceramicii dacice. Am raportat această minune Preşedinţilor României şi republicii Moldova, Academiei de Ştiinţe de la Bucureşti, principalelor institute de cercetare din România. Am reuşit să fondăm o adevărată frăţie dacică din oamenii de ştiinţă de la noi, din România, dar şi din alte ţări. Nu se poate uita cu câtă mândrie le vorbea pe la simpozioanele NATO ARV profesorilor din lumea întreagă despre superbele tehnologii dacice, cum îi convingea pe acei profesori să nu fie ignoranţi şi să înveţe de la trecut dacă vor să aibă reuşite pentru viitor.
     Sergiu Rădăuţan nu a fost un om simplu, deşi în relaţiile cu cei de măsura lui era foarte simplu. Nu-i plăceau lichelele, mai ales lichele mici, care îl pisau necontenit. Ştia să construiască în câteva secunde uriaşe poduri între oameni şi instituţii. Dacă nu ne părăsea atât de repede, cu certitudine, azi aveam cu mult mai multe poduri între noi şi noi, adică între casele noastre de dincolo şi dincoace de Prut. Alexandru Hâjdău scria pe la 1839 că o personalitate poate deveni erou al timpului său doar atunci când participă efectiv la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Aşa un erou al timpului nostru a fost academicianul Sergiu Rădăuţan.
     Andrei Vartic, scriitor.