Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Iurie COLESNIC „UN CTITOR AL POLITEHNICII DIN MOLDOVA”

     Chiar dacă n-a făcut descoperiri epocale în ştiinţele exacte, părintele şcolii tehnice din Moldova este considerat scriitorul Gheorghe Asachi, el în acea şcoală de ingineri hotarnici, ctitorită de el, a pus în valoare cunoştinţele acumulate în şcolile europene, mizând pe apariţia viitorilor ingineri.
     Impactul lui asupra Basarabiei a fost mic, aproape nul, şi totuşi, destinul a vrut ca un călugăr Daniil Filipide, acel care primul a pus în circulaţie cuvântul România să traducă din greacă mai multe manuale, dintre care unul de fizică. Iar sfârşitul vieţii lui l-a găsit într-o mănăstire din preajma Bălţului. Totuşi, aleea fizicienilor basarabeni eu aş începe-o cu Sergiu Rădăuţanu.
     Indiscutabil că academicianul Sergiu Rădăuţanu a fost părintele învăţământului tehnic superior din R. Moldova. Având studii liceale româneşti şi superioare deja în şcoala sovietică, el a intuit pentru cercetare un domeniu de mare perspectivă, semiconductorii. Şi a reuşit să se impună ca un specialist de marcă în acest domeniu.
     Era unul dintre cei mai tineri savanţi, dintr-o republică naţională şi la Moscova era primit ca un copil minune al ştiinţei.
     Ştiu exact că academicienii îl doreau în cercurile lor pentru faptul că era foarte bine pregătit şi era foarte ingenios în discuţiile particulare. Şi nu-i de mirare faptul că a fost promovat la postul de director al Institutului Politehnic Serghei Lazo, fondat în 1964, post din care a fost destituit în 1973 pentru simpatiile naţionaliste.
     Multă vreme această enigmă a destituirii a aureolat biografia lui, dându-i aerul unui martiraj. El, însă, şi-a continuat cercetările, s-a preocupat de creşterea savanţilor tineri, fiind convins că odată şi odată semănătura lui v-a da roade.
     Ce n-au ştiut duşmanii lui? De ce n-au reuşit să-l doboare definitiv? Pe de o parte a fost protecţia marilor savanţi de la Moscova, o anumită autoritate internaţională şi în al treilea rând proasta cunoaştere istorică. Fiindcă dacă duşmanii lui S. Rădăuţanu ar fi deschis atent uşile fondurilor secrete ar fi descoperit că bunicul lui, pe nume tot Sergiu a făcut studii la Sorbona. Şi aceste studii se datorează unui mare naţionalist Nicolae Casso. Şi Casso nu numai că l-a întreţinut ca bursier, ci l-a făcut om, dăruindu-i o frumoasă avere.
     În cartea lui Ion Pelivan Nicolae Ştefan Casso (Chişinău, 1992) găsim următoarea referinţă: „La şcoala sa moldovenească din Chişcăreni, N. Casso avea cam vreo sută de elevi şi eleve.
     Dintre aceştia el a ales vreo 30 pe care i-a trimis, pe socoteala lui, să-şi continue studiile la şcolile ţinutale şi secundare, iar dintre-aceşti 30 s-au dovedit capabili pentru şcolile superioare numai şapte. Aceşti şapte, întâi şi-au făcut studiile la liceul din Iaşi, apoi au fost trimişi la Universitatea din Paris (Profirie Fală. Despre N. Casso, Buteşti (Bălţi), 1922.).
     Din numărul acestor şapte, făceau parte băieţii de mazâli Accibaş şi Drochianu din satul Bogheni jud. Bălţi şi Serghei Rădăuţanu din comuna Flămânzeni (Bălţi) (Hristofor Clipa. Amintiri despre N.S. Casso, Făleşti, 1921, Vezi şi Pr. Paul Mihailovici. Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău 1938, p. 54.). Iar din regiunea Chişcărenilor, după studii speciale la Paris, au ieşit două talente marcante: sculptorul Landovski şi pictorul Roşcovanu (Olga Cruşevan, Nicolae Casso, Bucureşti 1934. Despre Landovschi şi Roşcovanu D-na O. Cruşevan ne-a comunicat verbal.).
     Găsindu-l pe Rădăuţanu, dintre toţi bursierii săi, mai simpatic ca alţii, N. Casso l-a înzestrat cu o moşie de 500 desetine în apropierea Chişcărenilor, în regiunea zisă „Bohătoaie” (D.S. Porfirie Fală, ne-a comunicat aceasta verbal.), iar la bătrâneţe l-a însărcinat cu conducerea moşiilor sale. Aceasta reiese şi dintr-o scrisoare a lui N. Casso către S. Rădăuţanu din 23 decembrie 1893 (Vezi şi ziarul Bessarabschia Gubernschia Vedomosti, Anexe, nr. 28 din 1912, de unde ar reieşi că S. Rădăuţanu a fost înzestrat de către N. Casso cu 831 desetine în localitatea Roşioara.)”.
     Aceste rădăcini ale academicianului Sergiu Rădăuţanu a avut o continuare deja în tatăl lui Ion, care pe lângă faptul că a fost profesor, a fost şi scriitor. A murit în condiţii neelucidate pe frontul din Caucaz, fiind ofiţer în armata română. A reuşit să editeze o singură carte, Profesorul Gârboveanu (Cârtiţa), Chişinău, 1935. Este o piesă în trei tablouri şi după cum afirmă autorul „filmată într-o după amiază în casa profesorului”. De ce filmată? Fiindcă pe atunci cinematografia era cea mai vogă artă.
     Motivul piesei este unul foarte simplu, cules din viaţa de profesor. Motivarea piesei este însă de ordin moral. A lua s-au a nu lua mită, a păstra demnitatea de om, sau a te pierde în faţa banului. Şi faţă în faţă sunt puse două generaţii: cea a profesorului şi cea a liceenilor. Într-un fel piesa nu este decât o secţiune a societăţii basarabene din acea perioadă.
     Se prea poate că unul dintre personajele acestei piese este liceanul Sergiu Rădăuţanu, nu exclud.
     Un singur lucru este clar că scriitorul Ion Rădăuţanu n-a reuşit din cauza războiului să-şi fructifice talentul. Biografia lui scurtă se prezintă astfel:
     „Rădăuţanu, Ion (2/15.VIII.1904, s.Chişcăreni, jud.Bălţi)
     Licenţiat în Litere şi Drept. A fost asistent la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Actualmente profesor de limba franceză la Seminarul Teologic din Chişinău.
     A colaborat cu revistele Pagini basarabene şi Viaţa Basarabiei.
     Bibliografie:
     Op.: Profesorul Gârboveanu (piesă de teatru)./Chişinău, 1935; Despre: Însemnări ieşene.//V.B.-1936.-nr.2.-P.63-64.”
     Şi atunci având asemenea „antecedente” în sistemul sovietic foarte vigilent Sergiu I. Rădăuţanu era foarte vulnerabil. Şi totuşi, vreau să remarc că rolul lui de intelectual veritabil el l-a jucat până la capăt, el a văzut victoria democraţiei asupra unui regim odios şi a murit cu speranţa că într-un timp mai îndepărtat sau mai apropiat destinul Basarabiei v-a fi schimbat anume de discipolii săi.
     Mi-a fost dat ca o săptămână şi ceva să călătoresc cu el în voie pe drumurile României şi să mă conving că avea în el o trăire românească autentică şi un optimism în viitorul nostru care l-a sigur se va realiza.