Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Ion HOLBAN, doctor în ştiinţe fizico-matematice, secretar ştiinţific al Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare - „SERGIU RĂDĂUŢANU – SIMBOL AL OMULUI DE ŞTIINŢĂ MOLDOVEAN”

     Ajun de An Nou 1967. Mă întorc la Chişinău proaspăt absolvent al Universităţii de Stat „M.V.Lomonosov”, filiala din cadrul Institutului Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, repartizat la serviciu în Institutul de Matematică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Nu aveam casă, masă..., dar cel mai greu s-a dovedit a fi lipsa vizei de reşedinţă în Chişinău. Din cauza acestei vize, zisă-i pe atunci, „propiscă”, blestemată de toţi tinerii proveniţi din mediul rural care doreau să-şi consacre viaţa ştiinţei, mi se tărăgăna angajarea la lucru. Şi atunci Vsevolod Moscalenco, şeful laboratorului de fizică statistică, în cadrul căruia trebuia să lucrez, a purces la o stratagemă, a vorbit cu proaspătul rector al proaspătului Institut Politehnic de la Chişinău Serghei Ivanovici Rădăuţanu să-mi dea o „spravkă”, o adeverinţă, în care să se spună că mi se va face „înscriere” (viză de reşedinţă) într-un cămin al Politehnicii, ca mai apoi în baza acestei adeverinţe să fiu primit la lucru.
     Trebuie să recunosc că încă de pe când eram copil aveam oroare faţă de cuvântul „spravkă”. Sărmana mea mama, cu 6 copii şi cu soţul deportat la Kolâma, era purtată mereu pe drumuri după fel de fel de „sprăvci”. Î le cereau atunci când vroia să se angajeze la lucru, când cerea să i se micşoreze „nalogul” (impozitul) deoarece nu fusese calculat corect, când ruga să fie scoasă din categoria „kulak”... Până la urmă „sprăvcile” nu–i erau de nici un folos, peste tot primea refuz. Numai umblături pe drumuri degeaba. Oare povestea aceasta tristă se va repeta şi cu mine? m-am întrebat eu amărât, atunci când am auzit că trebuie să mă duc „să scot” o „spravkă”.
     M-am prezentat la rectoratul Institutului Politehnic. Rectorul dăduseră deja ordin să mi se pregătească acea „spravkă”, dar totodată a dorit şi să mă cunoască. Abia împlinisem 21 de ani, dintre care cinci ani şi jumătate îi petrecusem pe băncile universităţii. Am fost primit în audienţă de rectorul Rădăuţanu cu multă bunăvoinţă şi interes, cum eram primit, atunci când aveam probleme, de oamenii de conducere de la marele centru al ştiinţei de la Dubna (calitatea de a fi simplu şi binevoitor cu oamenii Rădăuţanu a păstrat-o de-a lungul întregii sale vieţi). Aveam impresia că lumea ştiinţei se învârte în jurul proaspătului absolvent al acelei instituţii prestigioase. Profesorul Rădăuţanu s-a interesat de domeniul în care mă specializasem la Dubna, dacă îmi place obiectul ales, dacă am intenţii să fac carte mai departe, care profesori mi-au predat cursurile de specialitate la Dubna, cine m-a învăţat fizica în Universitatea din Chişinău, ce mă pasionează din domeniul culturii, ce muzee am frecventat la Moscova ... De asemenea, s-a interesat de unde sunt, ce meserie au părinţii... I-am vorbit sincer şi deschis. A fost o discuţie memorabilă pentru mine. Probabil că am produs o impresie bună, odată ce rectorul Sergiu Rădăuţanu la despărţire mi-a urat drum bun pe calea ştiinţei şi mi-a spus că îmi dă atât mult râvnita „spravkă”, cât şi un loc într-un cămin al Politehnicii (astăzi înclin să cred că gestul rectorului se datora în primul rând bunătăţii lui sufleteşti). Tot atunci Rădăuţanu l-a chemat pe prorectorul Andrei Ciumac şi i-a dat indicaţii să mă cazeze în cămin.
     Câtă bucurie. Rectorul Politehnicii m-a scăpat de atâtea griji..., puteam să-mi dedic tot timpul ştiinţei. În aceeaşi seară eram de acum în cămin. În căminul de la vale de Catedrală, în care locuiau lectorii instituţiei. Am nimerit printre oameni plini de entuziasm. Mulţi dintre ei erau moldoveni veniţi din cele mai diferite oraşe ale fostei URSS. Au lăsat funcţii bine plătite, catedre prestigioase, apartamente spaţioase (amintesc aici doar de profesorul Ion Mahu sosit dintr-o renumită instituţie tehnică de la Moscova) şi au venit la Chişinău să pună bazele unui învăţământ tehnic veritabil. Unii dintre lectori erau, sau se trăgeau, din cei deportaţi. Toţi aceşti locatari ai căminului nu numai că erau buni profesionişti, fiecare în domeniul său, ci şi oameni de o rară cultură. Deseori seara ne adunam mai mulţi într-o cameră şi citeam cu voce tare fragmente din diverse opere literare, îndeosebi era savurat Babel, reeditat după mulţi ani de interdicţie, cu povestirile lui despre Odesa şi cu farmecul limbii odesiţilor. De sărbători, nu fără concursul inimosului docent Aurel Marinciuc, în sala festivă a Politehnicii din Chişinău cânta orchestra de muzică populară „Fluieraş” a lui Serghei Lunchevici.
     Astfel adeverinţa rectorului Rădăuţanu mi-a dat posibilitate să mă angajez la lucru, iar locul oferit în cămin mi-a permis să înlocuiesc mediul ştiinţific înalt de la Dubna printr-un alt mediu intelectual select, alcătuit din oameni bine pregătiţi profesional şi libercugetători, lucruri care îmi veneau la inimă. Ziua, la serviciu, studiam literatura ştiinţifică, iar seara, în cămin, îmi potoleam setea de literatură şi filozofie.
     Dar această stare de idilă n-a durat mult. La orizontul Politehnicii au apărut nori negri – a pornit „vânătoarea de vrăjitori”. Prorectorul Andrei Ciumac, care totdeauna mă primea cu multă înţelegere şi bunăvoinţă, m-a lăsat să locuiesc în cămin până când nu a mai fost în stare s-o facă din cauza turnătorilor, care „mirosise”, că eu nu sunt de la Politehnică, ci de la Academie. La Politehnica din Chişinău a început o verificare minuţioasă a biografiilor lectorilor, după care a urmat o epurare masivă a cadrelor, pe motive politice (naţionale). Au suferit mulţi lectori valoroşi. Până la urmă a fost demis şi rectorul, profesorul universitar Sergiu Rădăuţanu, i s-au găsit „nereguli” în biografie. Scoaterea domniei sale din funcţie s-a produs în mod zgomotos, cu învinuiri care sunau grav pe atunci, încât Rădăuţanu s-a ales cu atac de cord. Prin scoaterea din funcţie a rectorului Rădăuţanu, om cu distincţii guvernamentale, care a deţinut şi o funcţie de stat înaltă (preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM) şi care se bucura de mare autoritate în rândul oamenilor de ştiinţă şi cultură, conducerea de atunci a republicii (mai bine zis, a partidului) a preîntâmpinat sever elita intelectuală a Moldovei să nu încerce cumva să ridice capul şi a reintrodus o stare de teamă şi de suspiciune între oameni care exista pe timpul lui Stalin.
     Profesorul Sergiu Rădăuţanu a revenit la Institutul de Fizică Aplicată al AŞM. Nu s-a lăsat cuprins de propria-i nefericire, ci s-a inclus cu ardoare în munca ştiinţifică, activitate care îi tămăduia şi rănile sufleteşti. A lucrat în calitate de şef de laborator din 1961 până la sfârşitul vieţii. A semnat ca autor sau coautor peste 800 de lucrări ştiinţifice şi brevete. Împreună cu colaboratorii a făcut cercetări valoroase privind proprietăţile semiconductorilor AIIIBV, AIIBVI, AII3BV2, ale compuşilor semiconductori ternari stratificaţi, semiconductorilor magnetici de tip şpinel... A elaborat metode de obţinere a monocristalelor de diferite aliaje semiconductoare şi supraconductoare, a descoperit fenomenul de politipie în semiconductorii ternari, a obţinut semiconductori cu proprietăţi fotoelectrice şi luminiscente deosebite. Şcoală ştiinţifică din domeniul fizicii semiconductorilor întemeiată de Rădăuţanu a devenit relativ repede cunoscută în toată Uniunea Sovietică şi chiar în lume. Toate acestea au fost apreciate de comunitatea ştiinţifică din Moldova prin alegerea domniei sale în calitate de membru corespondent, apoi de membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1972), prin decernarea Premiului de stat în domeniul ştiinţei (1983 şi 1997).
     Între timp şi laboratorul de fizică statistică în care lucram fusese transferat în cadrul Institutului de Fizică Aplicată, astfel că m-am pomenit în acelaşi institut cu academicianul Rădăuţanu. Nu am lucrat în laboratorul domniei sale, de aceea las altora să vorbească despre calităţile de cercetător ale savantului. În calitatea de secretar responsabil de editarea a două culegeri de articole ştiinţifice, am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape ca membru al Colegiului redacţional. M-a impresionat în mod deosebit inteligenţa înnăscută a savantului şi înţelepciunea de care dădea dovadă în situaţii delicate. Graţie înţelepciunii, academicianul avea calitatea rară de a auzi oamenii. Nu numai de a-i asculta, ci şi de a-i auzi. Când vorbeai cu Rădăuţanu aveai siguranţă deplină că eşti auzit şi înţeles.
     Academicianul Sergiu Rădăuţanu, o spun toţi fizicienii din Moldova, a contribuit mult la creşterea cadrelor ştiinţifice din domeniul fizicii semiconductorilor (îndeosebi a experimentatorilor, fiind conducător sau consultant ştiinţific la tezele de doctor şi doctor habilitat la peste 30 de cercetători), în genere, a contribuit la punerea unei baze solide sistemului de pregătire a cadrelor ştiinţifice de înaltă calificare din Moldova. În această privinţă el se aseamănă mult cu Nicolae Testemiţanu. Şi în postura de rector şi în cea de şef de laborator trimitea tineri talentaţi să pregătească doctoratul sau să lucreze un timp în cele mai mari centre ştiinţifice ale fostei URSS, şi chiar peste hotarele acesteia. Tot Rădăuţanu este cel care a creat în cadrul Institutului de Fizică Aplicată primul consiliu ştiinţific specializat, scutind astfel fizicienii din Moldova de a mai sta ani în şir la coadă în centre ştiinţifice străine pentru a susţine tezele de doctorat. Eu însumi am susţinut teza de doctor în prestigiosul „Consiliu al lui Rădăuţanu”. Când m-am prezentat cu teza gata, Rădăuţanu, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului, m-a primit ca un părinte. Astăzi mă mândresc că pe diploma mea de doctor în ştiinţe fizico-matematice stă crestată, ca pe răboj, semnătura academicianului Sergiu Rădăuţanu.
     Ca om, Rădăuţanu avea calitatea distinctă de a nu fi invidios. Se bucura de orice achiziţie ştiinţifică a colegilor săi, chiar şi atunci când aceştia îl întreceau. Ţin bine minte că atunci când pentru cartea „Pe serpentinele fizicii” mi s-a decernat premiul Societăţii „Ştiinţa”, primul care m-a felicitat şi s-a bucurat pentru mine a fost academicianul Rădăuţanu, care chiar acolo pe loc mi-a strâns mâna şi mi-a vorbit frumos. Instinctiv i-am dăruit garofiţa pe care o primiserăm odată cu premiul, apreciindu-l ca înainte mergător. A rămas surprins plăcut de gestul meu (trebuie să spun că Rădăuţanu totdeauna cinstea înaintaşii, orice conferinţă ştiinţifică pe care o deschidea la Chişinău o începea cu cuvinte alese la adresa premergătorilor şi în primul rând la adresa conducătoarei lui de doctorat de la Sankt Petersburg, profesoarei Nina Alexandrovna Goriunova). Evenimentul s-a produs în 1986, când la noi se vorbea peste tot numai ruseşte, iar cartea era scrisă în limba „moldovenească”. După şedinţă am ieşit împreună din sediul Societăţii „Ştiinţa”, situat pe strada Bucureşti, şi am mers pe jos spre casă. Am discutat despre ştiinţă, despre necesitatea de a avea cât mai multe cărţi de popularizare a ştiinţei, ca tineretul să fie atras spre această activitate umană de vârf. De asemenea, am vorbit şi despre marii popularizatori ai ştiinţei: Flammarion, Perelman... Probleme cu tangenţe politice n-am discutat cu dumnealui. Nici atunci, nici altădată. Ştiind înălţimea la care zboară vulturul ştiinţei moldoveneşti, mă străduiam să nu-l pun în situaţii incomode, cu atât mai mult că totdeauna se prezenta ca un om cu înaltă conştiinţă naţională şi morală. Domnia sa cunoştea atitudinea mea deschisă faţă de cele ce se întâmplau în ţară şi în lume, cu toate acestea niciodată nu mi-a reproşat ceva sau să se prefacă că nu mă cunoaşte în prezenţa unor factori politici.
     Voi mai povesti o întâmplare concludentă şi ea într-un fel în privinţa poziţiei civice a lui Rădăuţanu. Pe când lucram la Comisia Superioară de Atestare, după 1993, la o şedinţă în plen (Rădăuţanu fiind membru al Plenarei Comisiei) în faţa elitei ştiinţifice a republicii a venit să vorbească viceprim-ministrul Ojog, care, într-o limbă infectă, a început să debiteze adevărate prostii în privinţa limbii şi istoriei noastre. Academicianul Rădăuţanu, consternat de cele auzite, a lăsat capul în jos. La un moment l-am surprins că se uită la mine şi urmăreşte reacţia mea la cuvântarea nenorocitului. Când privirile noastre s-au încrucişat, domnia sa, om de spirit, a zâmbit ironic şi a legănat din cap, parcă spunând: „Vai de capul lui şi al nostru”. În timpul bătăliei pentru „Limbă şi Alfabet” nu l-am auzit pronunţându-se deschis în favoarea dezideratelor noastre, dar nici ostil cauzei noastre n-a fost, din contra, ştiindu-mă angajat plenar în această bătălie mă trata cu o bunăvoinţă deosebită, mai mult chiar, căuta să mă sprijine. Bunăoară, fiind în calitate de vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe mi-a propus funcţia de redactor-şef al ziarului academic „Ştiinţa”, promiţându-mi tot sprijinul pentru a definitiva şi susţine habilitatul. N-am acceptat propunerea. Îl cunoşteam de om exigent, binevoitor, care se ţine de cuvânt, astfel că acceptând propunerea aş fi fost în câştig. Azi într-un fel îmi pare rău că am ratat această şansă, l-aş fi cunoscut pe Rădăuţanu mai îndeaproape. Cu inima îl simţeam aproape. Când hotarele republicii au fost deschise, am rămas plăcut surprins că dintre oamenii de ştiinţă ai Moldovei Rădăuţanu era cel mai bine cunoscut dincolo de Prut. Dau doar câteva nume de savanţi bine cunoscuţi de dincolo de Prut - Grigorovici, Belous, Tănăsescu – invitaţi la Chişinău de Rădăuţanu, la unele discuţii ale academicianului cu care am fost prezent.
     O altă calitate distinctă a academicianului Rădăuţanu era că nu se prindea să facă lucruri rele. L-am văzut nu odată adăugând în lucruri bune, frumoase, dar niciodată nu l-am văzut scăzând în omenesc. Chiar de se mânia pe tine pentru ceva, supărarea nu ţinea mult, răutatea nu avea loc în el. În calitatea mea de şef secţie la Comisia Superioară de Atestare a Republicii Moldova, iar a domniei sale de preşedinte al consiliului ştiinţific specializat de la Institutul de Fizică Aplicată, se întâmpla uneori ca în procesul organizării susţinerii unor teze anumite documente să vină în contradicţie cu actele normative. Cum observam acest lucru de îndată telefonam în consiliu şi comunicam despre neregulile depistate. De două ori s-a întâmplat ca academicianul să nu fie pe loc şi de fiecare dată lui i s-a comunicat scurt şi eronat: „Holban interzice susţinerea tezei”. Mâniat foc de cele auzite academicianul îmi telefona. Vocea lui răsuna ca un tunet: „Dă demisia, pleacă de la lucru...” Îl lăsam să termine, căci nu-l ştiam de rău din fire, apoi liniştit şi în cunoştinţă de cauză îi explicam situaţia. Până la urmă îmi mulţumea că l-am informat la timp despre neconcordanţa apărută şi-mi zicea: „Spuneţi tot ce trebuie de făcut ca să nu încălcăm actele normative. Vom include în consiliu la specialitatea vizată membri-experţi suplimentari, dacă nu-i găsim pe loc, îi invităm din Rusia, România sau Ucraina...” Conflictul era aplanat. Când ne întâlneam îmi zâmbea, îmi strângea mâna, glumea, parcă nimic nu se întâmplase. Nu mi-a purtat pică şi nu i-am purtat pică niciodată.
     Explicam răbufnirile academicianului drept rezultat al potenţialului său energetic mare, care, negăsindu-şi cale de valorificare pe potriva caracterului, izbucnea năvalnic ca un vulcan trezit de un mic cutremur. Om al acţiunii, Rădăuţanu nu avea astâmpăr un pic. Era sincronizat permanent cu tot ce întruchipa destinul ştiinţei şi al Moldovei. Pe lângă munca ştiinţifică de bază, participa cu aceiaşi dăruire de sine la activităţi adiacente, cum ar fi scrierea de articole pentru enciclopedie, redactarea dicţionarelor de specialitate... Îi plăcea să aibă de a face cu lucruri de mare însemnătate, de anvergură. A contribuit esenţial, de exemplu, la crearea industriei electronice moldoveneşti, cu coloşii ei „Mezon”, „Semnal” şi „Microfir”. S-a avântat şi în proiecte cu rezonanţă economică, cum a fost cel cu transportarea fructelor şi legumelor proaspete la distanţe mari în atmosferă de azot (alegând ca obiect de cercetare piersicii, cele mai delicate fructe în privinţa păstrării). După deschiderea hotarelor, Rădăuţanu, cu aceiaşi năvalnică energie şi sete de a cunoaşte, rătăceşte la Sarmizegetusa şi prin munţii din împrejurimi în căutarea de obiecte sau bucăţi de fier străvechi. Era convins că strămoşii noştri, dacii, posedau tehnologii înalte de prelucrare a fierului. Probele culese le trimitea ulterior în diferite laboratoare pentru cercetare chimică.
     Rădăuţanu era un om răzbătător. Nu odată m-am convins, că acolo unde domnia sa deschidea o uşă, fie ea chiar la Moscova, ea rămânea deschisă pentru toţi oamenii de ştiinţă din Moldova. Treptat Rădăuţanu deveni mesagerul ştiinţei moldoveneşti pe meridianele globului.
     Savant cu renume mondial, bun organizator al ştiinţei, ctitor al Institutului Politehnic din Chişinău, Rădăuţanu s-a manifestat şi ca un neobosit activist pe tărâm social, cu funcţii de prestigiu: deputat şi preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, vicepreşedinte al AŞM, membru al Comitetului Sovietic pentru Securitate Europeană, membru al Prezidiului Societăţii „Ştiinţa”... Pe unde ajungea în lume, fie un laborator prestigios, fie citadela gândirii militare Pentagon, peste tot Rădăuţanu căuta să observe ce e bun şi de folos pentru noi. (Şi azi mi se păstrează proaspătă în memorie povestirea captivantă a lui Rădăuţanu privind excursia făcută la Pentagon. Era într-o zi de odihnă şi în tot Pentagonul erau numai ei, o delegaţie din Uniunea Sovietică, şi ghidul Mişa, un fost cetăţean sovietic emigrat în America, care aici se simţea ca acasă – descuia şi încuia la voia sa sălile muzeului Pentagonului şi le arăta oaspeţilor exponate, care mai de care mai curioase şi mai interesante).
     Caracteristic pentru Rădăuţanu era şi faptul că el planifica lucrurile boiereşte: calm, chibzuit, cum s-ar zice, cu cap, privite din perspectivă. Nu întâmplător lui i se mai spunea „Sir”, ca la lorzi (expresie formată din primele litere ale prenumelui, Sergiu, patronimicului, Ion, şi a numelui de familie, Rădăuţanu). Odată m-a trimis la un hotel să duc o scrisoare în privinţa cazării unor fizicieni, invitaţi la Chişinău la o conferinţă. Nefiind antrenat în organizarea conferinţei am găsit de cuviinţă că misiunea mea este numai să duc scrisoarea, lucru pe care l-am şi făcut operativ. Întors însă de la hotel şi raportând despre îndeplinirea misiunii, academicianul Rădăuţanu a început să-mi pună o mulţime de întrebări (deşi eu aşteptam să fiu lăudat pentru operativitate): au început să sosească invitaţii sau încă nu? dispune hotelul de locuri libere? invitaţii au unde lua masa operativ sau nu? etc. Culmea la toate, că eu n-am putut să-i dau măcar numărul telefonului directorului hotelului. Mi s-a părut că l-am dezamăgit.
     Ieşind „şifonat” din biroul academicianului mi-am amintit de o poveste a părintelui meu. Un argat avea pretenţii faţă de boier că nu l-a ales pe dânsul în calitate de vechil, dar a invitat o persoană din altă parte. Boierul ascultându-i tânga i-a zis: „Vezi carele celea ... Află unde se duc ele”. Argatul aleargă într-un suflet, se întoarce gâfâind cu răspunsul: „La Moleşti”. „Dar de unde vin ele?”... „N-am întrebat.”... „Du-te şi întreabă”. Aleargă din nou argatul şi se întoarce bucuros cu răspunsul: „De la Căpriana”. „Dar ce duc ele?”... „Nu ştiu.” ... „Du-te şi întreabă.” Şi tot aşa a alergat argatul toată ziua, aflând răspuns nici la jumătate din întrebările care îl interesau pe stăpân. În cele din urmă boierul i-a spus franc: „Ca să fii vechil trebuie să ai darul acesta. Un vechil veritabil ar fi aflat dintr-o alergătură cine sunt acei oameni, de unde vin, unde se duc, ce duc, pentru cine duc, cât costă etc.”
     Faptul că Rădăuţanu avea darul de a formula problemele boiereşte (calm, chibzuit, cu cap, privite din perspectivă...) şi că în plus la aceasta era şi hotărât (asumându-şi totodată şi responsabilitate faţă de cele decise), îl făcea superior oamenilor de conducere, atât din Academie, cât şi din ministere, motiv pentru care era ţinut de cei de la putere (uneori şi din cei pe care domnia sa i-a promovat) departe de posturile cheie.
     Rădăuţanu se simţea vultur. Cei de la putere îl acceptau ca vultur, dar ţinut în cuşcă. El însă prefera nu cuşca, ci piscurile abrupte ale munţilor, numai de acolo, de sus, de la mare înălţime, lucrurile pot fi privite în toată perspectiva, cu adevărat cu ochi de vultur.
     O altă calitate distinctă a savantului, apreciată de toţi cei care au avut de a face cu dânsul, era ospitalitatea. Cum ştia să primească oaspeţii (să te omenească) Rădăuţanu nu putea s-o facă nimeni. Această calitate îi permitea să organizeze la Chişinău conferinţe ştiinţifice de mare prestigiu, la care se adunau somităţi din domeniu. Cu ocazia organizării unei asemenea conferinţe l-am şi cunoscut. Eram încă student, şi ca student bun am fost inclus în echipa organizatorilor conferinţei. Câteva nopţi cu o pancartă în mână pe care era scrisă denumirea conferinţei întâlneam călătorii la gara feroviară din Chişinău, îndreptându-i pe cei veniţi la conferinţă spre un microbus care îi transporta la blocul central al Academiei, unde erau înregistraţi, cazaţi..., aceasta fiindu-mi misiunea care îmi reveniseră ca organizator. Într-o atmosferă de entuziasm, Rădăuţanu, însoţit de un grup de fizicieni din Chişinău, toţi cu buchete de flori, alergau de-a lungul peronului de la un vagon la altul să întâlnească fizicienii sosiţi cu trenul de la Leningrad, Moscova, Harkov... Îmbrăţişări, zâmbete, glume, voie bună... Apoi acalmie până sosea alt tren.
     Un profesor din cohorta lui Rădăuţanu mi-a dat să-i ţin florile, că se duce să dea un telefon de la o cabină din faţa gării. În timpul acesta apare pe neaşteptate un tren. Văzându-mă cu flori în mână, Rădăuţanu, autoritar ca totdeauna, mi-a făcut semn să-l urmez. Încercările mele de a explica că florile nu sunt ale mele, ci ale unui profesor, şi că se cuvine să-l aştept pentru a-i da înapoi florile... au eşuat. Când profesorul menţionat alerga spre tren să întâlnească oaspeţii, eu deja înmânasem florile unui fizician vestit şi fusesem îmbrăţişat de acesta ca un vechi şi bun prieten (acum cred că somitatea m-a îmbrăţişat din cauza bucuriei ce i-a produs-o faptul că generaţia tânără manifestă interes faţă de fizică, aveam pe atunci doar 18 ani).
     Când plecai în altă parte la vreo conferinţă, prima întrebare pe care o auzeai de la oamenii de ştiinţă întâlniţi acolo era: „Da Serghei Ivanovici vine?”. Dacă se întâmpla să dai răspuns că de data aceasta nu, numaidecât erai rugat să-i transmiţi multă sănătate lui Serghei Ivanovici de la ...
     Mesager al ştiinţei moldoveneşti pe meridianele globului, Sergiu Rădăuţanu era unul din cei mai apreciaţi savanţi peste hotarele republicii. A fost ales membru de onoare al Academiei Române, câteva universităţi din lume i-au decernat titlul de doctor honoris cauza. În Rusia i s-a decernat premiul „Serghei Ivanovici Vavilov”, a fost ales membru al Academiei de Inginerie din Federaţia Rusă, Membru al Academiei Internaţionale de Cosmonautică.
     Inteligent, ager la minte, înţelept, om de spirit, plin de viaţă şi de planuri mari, stăpânit în permanenţă de un elan tineresc, mereu zâmbind, blând, generos, aşa l-am cunoscut eu pe academicianul Sergiu Rădăuţanu.
     Zică cine şi ce-o zice, dar eu consider că alegerea de către Koroliov a lui Gagarin în calitate de prim cosmonaut a fost una corectă. Gagarin la chip se prezintă ca un simbol a tot ce este mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai vital în omul rus. La întâlnirile cu fizicieni din alte părţi totdeauna constatam că oamenii de ştiinţă străini privesc la Rădăuţanu ca la un simbol al omului de ştiinţă moldovean. Aveam impresia că ei au intuiţia lui Koroliov.

     Ion HOLBAN, doctor în ştiinţe fizico-matematice, secretar ştiinţific al Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare. A activat în cadrul Institutului de Fizică Aplicată al AŞM (1967 – 1993) şi a Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare (1993 – până în prezent, martie 2008). Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare