Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Aurel Marinciuc “ZBORUL FRÂNT AL ACADEMICIANULUI RĂDĂUŢAN” (1)

      Sergiu Rădăuţan a fost un eminent om de stat (preşedintele Sovietului Suprem în anii 1967-1971), un strălucit organizator al vieţii universitare (primul rector al Politehnicii în anii 1964-1973), academician (ales în anul 1972), organizator de laboratoare şi uzine în domeniul microelectronicii, om de cultură, personalitate respectată aici, la Chişinău, precum şi în centrele ştiinţifice din Moscova, Leningrad şi de peste hotare.
     Partidul comunist l-a ridicat, apoi l-a maltratat moral, l-a umilit public, l-a marginalizat, de fapt, a făcut din el un paria. Persecuţiile i-au zdruncinat sănătatea şi i-au scurtat viaţa – a plecat dintre noi la 72 de ani, în anul 1998.
     Academicianul Rădăuţan a fondat Institutul Politehnic şi a deschis larg uşile învăţământului ingineresc pentru tinerii talentaţi de la ţară. El a influenţat soarta a zeci şi zeci de mii de copii de ţărani, care formează astăzi corpul nostru ingineresc, sunt antreprenori, conducători ai industriei noastre. Anume pentru ei scriu aceste rânduri. Mă simt nu numai obligat, dar şi în măsură să-l prezint publicului larg pe acest intelectual rasat: timp de cinci ani am studiat în aceeaşi grupă (la fizică) la Universitate, apoi trei ani – la doctorantură. Alţi cinci ani am lucrat împreună la Academie, iar între anii 1964 şi 1973 ne vedeam aproape zilnic: Sergiu era rector, iar eu decan la două facultăţi – mecanică, apoi electrofizică. Uneori, aveam şi discuţii sincere în care abordam toate temele (inclusiv cele absolut interzise, periculoase). Sper că cititorul simplu va afla acum multe lucruri, despre care n-a auzit niciodată. Când am venit la Chişinău la studii, în 1950, am fost frapat de două lucruri: ruinele impresionante (care mărturiseau despre splendoarea oraşului de odinioară) şi de lipsa cu desăvârşire în oraş a graiului românesc (excepţie făceau precupeaţele de la piaţă, măturătorii de străzi şi frizerii evrei).
     De aceea am fost bucuros când, peste vreo două-trei zile, în grupa noastră a apărut un student nou: avea şapte clase de liceu românesc şi era nu altul decât viitorul rector, deputat, academician – Sergiu Rădăuţan. Purta haine militare (altele nici nu avea). Fusese plutonier în trupele de grăniceri. Cum era cu şase ani mai în vârstă, între noi exista o anumită distanţă. Dar emoţiile comune pe care le aveam la examene, la seminare, la lucrările de laborator ne-au apropiat treptat. Iar relaţii strânse, prieteneşti, cu Sergiu şi cu familia sa, am stabilit abia în iarnă, când, la el acasă, ne-am pregătit împreună pentru examenul la analiza matematică (cel mai dificil, probabil). Familia Rădăuţan, în acea perioadă, era alcătuită din mama sa (doamna Nina), bunica (doamna Olimpia) şi fratele său Ion din clasa X (viitor inginer de aviaţie, care a condus echipa de testare a avioanelor „Anteu”). Locuiau cu toţii în bucătărie şi într-un coridor. Casa se mai păstrează, în spatele edificiului ziarului „Flux” de astăzi. Într-o zi, am venit la ei ceva mai devreme. Bunica Olimpiada m-a tratat cu ceai, m-a întrebat de unde sunt, cine-s părinţii. I-am spus că tatăl este şi a fost director de şcoală sub toate regimurile. Şi dumneaei, nitam-nisam, îmi spune: „Eh, am trăit şi noi cândva bine. Toată casa aceasta, şi cea de alături, şi curtea întreagă au fost proprietatea noastră! Sovieticii ne-au naţionalizat totul, ne-au lăsat la bucătărie, iar pe altă fiică, Zoia, cu tot cu familia ei, au dat-o în subsol”. Niciodată însă n-am auzit de la Sergiu să fi exprimat vreun regret legat de cele întâmplate. Făcuse armata la grăniceri şi îşi pusese pe veci lacăt la gură. Sergiu a fost un student excelent. Era eminent la toate sesiunile. A condus echipa de volei, a fost şi un bun solist în ansamblul facultăţii noastre. Profesorul de matematică Kostiuk l-a îndrăgit şi a intervenit la biroul de partid (pe care l-a condus) ca Sergiu să fie primit în partid. Şi iată că într-o zi (eram la anul II, era toamnă), noi, câţiva studenţi, făceam într-un ungher al laboratorului nişte experienţe, iar într-un alt ungher se derula şedinţa „închisă” a organizaţiei de partid a facultăţii. La şedinţă erau prezenţi vreo zece persoane. Primul punct al ordinii de zi – admiterea în rândurile partidului a studentului S. Rădăuţan. Decanul a vorbit frumos, elogios, despre colegul nostru. Matematicianul a spus că partidul va câştiga atrăgând în rândurile sale un asemenea student. Ceilalţi vorbitori – tot aşa. Când însă s-a trecut la votare, se ridică un individ (pe care noi nu-l ştiam) şi îl întreabă: „Cine a fost şi unde este tatăl dumneavoastră?”. Sergiu a răspuns că tatăl său a fost profesor de liceu, că în 1941 s-a retras spre răsărit şi că a murit într-un bombardament, dar nu ştie unde. Cel cu întrebarea i-a replicat: „Cum aşa, nu ştiţi?! Poate că aveţi ceva de ascuns?” Apoi se adresă membrilor biroului: „Noi trebuie să păstrăm curate rândurile partidului. Iar voi ne propuneţi un candidat ieşit din intelectuali burghezi! Apoi, e necesar să stabilim ce s-a întâmplat cu tatăl său. Propun să respingeţi cererea!” A fost un şoc extraordinar pentru toţi. Sergiu s-a făcut pământiu la faţă. Nu-l văzusem niciodată atât de demoralizat pe acest băiat întotdeauna optimist, jovial, vesel. Cu toate acestea, a rămas acelaşi om stimat, muncitor şi modest. În ultimul an de facultate s-a căsătorit cu o lectoriţă de la catedra de filologie moldoveneasca a Institutului Pedagogic – cu domnişoara Ludmila Covalscaia (pe care au cunoscut-o şi au respectat-o toţi scriitorii şi filologii noştri).
     Pentru noi, băieţii de la ţară, Sergiu a fost un coleg de nepreţuit, care ne ajuta întotdeauna, în special la seminarele de ştiinţe marxiste. Noi vorbeam prost ruseşte, nu pricepeam polemicele purtate de Lenin cu teoreticienii Kautsky, Bernstein şi alţii. Salvatorul nostru, adică Sergiu, venea la aceste lecţii cu o geantă mare, plină cu tomurile lui Lenin, cu foiţe puse la anumite pagini. Când vedea că ne înecăm şi nu mai avem salvare, scotea un volum, deschidea la pagina respectivă, ridica mâna şi zicea: „Iată, aici Vladimir Ilici ne explică...” şi citea vreo trei pagini, apoi din alt volum mai citea câte ceva, până suna la recreaţie. Mi-am însuşit astfel toată frazeologia demagogică, atât de necesară în societatea sovietică. Sergiu a fost propus pentru doctorantură, iar teza a făcut-o la faimosul Institut Fizico-Tehnic din Leningrad. Acolo s-a împrietenit cu Jores Alferov, viitorul laureat al Premiului Nobel. Mai târziu, colegii de la Leningrad l-au ajutat în toate. L-au ajutat să creeze Politehnica, să înzestreze laboratoarele, l-au susţinut moral când autorităţile locale îşi băteau joc de el.
     Despre obârşie sa am aflat cu mult mai târziu – după răfuiala din 1973. În plasa Sângerei a trăit cândva un mare moşier – Nicolae Casso (nepotul căruia, Leon Casso, a ajuns ministru al învăţământului la Sankt Petersburg). În acele vremuri era o mare onoare să fii mecenat, să construieşti şcoli, spitale. Nicolae Casso a instituit 10 burse şi a trimis 10 copii de ţărani la liceele din Chişinău şi Iaşi. Printre ei era şi un băiat din Coşcodeni, bunelul viitorului academician, pe care îl chema tot Sergiu. După ce a făcut studii secundare la Iaşi, a fost trimis la Universitatea Sorbona din Paris (cu încă alţi băieţi de la ţară). După ce a făcut studii strălucite, la întoarcere acasă, boierul l-a făcut administrator pe intinsele sale moşii (peste 6000 hectare). Şi deoarece nu avea copii, i-a făcut şi un mic cadou – o moşioară de 600 hectare. Astfel Rădăuţan-bunicul a devenit şi el un fel de boiernaş. S-a căsătorit cu Ecaterina Balica (fiica preotului din localitate). De altfel, fratele acesteia, preot şi el, a fost capul Bisericii Ortodoxe din Japonia. Ecaterina a născut un fiu, Ion. În curând a rămas văduvă. A cumpărat un mare lot de pământ pe actuala stradă Corobceanu, unde a construit două case frumoase. Pământul rămas l-a dat în arendă. După reforma agrară din anul 1924 a rămas cu numai 100 hectare. Pe linia maternă, rubedeniile lui Rădăuţan sunt la fel de interesante. Nina Petrovna provine din cercuri preoţeşti celebre – din neamul Kuniţchi. Străbunelul ei a fost fratele cunoscutului preot-pedagog Petru Kuniţchi, prietenul mitropolitului Bodoni. Acest Petru Kuniţchi a fost mai întâi rectorul Seminarului Teologic din Iaşi (la „Socola”), apoi în 1813 a fost numit rector-fondator al Seminarului Pedagogic din Chişinău. După zece ani, a trecut ca protoiereu la Catedrala din Odesa. Nina Petrovna a avut un frate – Petru Petrovici Kuniţchi. Acesta a fost arestat în 1945 („pentru agitaţie contrarevoluţionară şi pro-românească”), iar în anul 1949 (la 6 iulie) familia sa – soţia şi două fiice - a fost deportată în Siberia.

Anul 1964. Sergiu Rădăuţan, rector al Institutului Politehnic.
1954. Profesorul USM, Mihail Kot, fondatorul şcolii experimentale de fizică a semiconductorilor: (la stânga) cu discipolii săi: Victor Casian (viitor profesor la UTM, a predat şi în Algeria), Alexei Simaşchevici (viitor academician, director de Institut), Vitalie Târziu (viitor prorector la UTM), Ion Andronic (viitor profesor, şeful catedrei de fizică generală la UTM) şi - ultimul din dreapta - studentul la anul patru Sergiu Rădăuţan.
1959. Doctorul în ştiinţe fizico-matematice, Sergiu Rădăuţan, în laboratorul de fizică a semiconductorilor împreună cu discipolii săi. La stănga – Ion Madan, la dreapta – Serghei Renenco, în spate – Leonid Manoveţ.