Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Aurel Marinciuc “ZBORUL FRÂNT AL ACADEMICIANULUI RĂDĂUŢAN (2) MARELE POGROM LA INSTITUTUL POLITEHNIC”

     În anii 1958-1964, Sergiu Rădăuţan a activat la Academie (mai întâi, în calitate de colaborator ştiinţific inferior, apoi superior şi, în sfârşit, şef al laboratorului de fizică a semiconductorilor. I-a atras în laboratorul său pe colegii noştri de universitate, pe toţi care au acceptat – Ion Madan, Ion Molodeanu, Margareta Şarand, Alexandru Gamazov, Leonid Macoveţ şi mulţi alţii. Atît la Academie, cât şi, ulterior, la Institutul Politehnic, Rădăuţan urmărea să asigure un echilibru de naţionalităţi în componenţa colectivelor. Toate învinuirile de naţionalism de mai târziu au fost invenţii răutăcioase.
     El a rămas tot atât de activ pe tărâm obştesc, reuşind să desfăşoare şi o activitate ştiinţifică fructuoasă în domeniul său preferat. Au sosit timpuri când deja partidul avea nevoie de serviciile acestui tânăr cu autoritate; în 1963, Rădăuţan a fost primit în PCUS. I s-a părut că eu nu am încuviinţat acest pas al lui şi mi-a declarat literalmente următoarele: „Nu noi am ales acest regim. Dar el există ca o realitate obiectivă. Frontierele se schimbă o dată la o sută de ani şi numai în urma unor războaie mondiale. Noi însă suntem obligaţi să facem ceva util pentru poporul acesta. Partidul comunist este un instrument al puterii, al unei puteri dictatoriale. Dacă vom reuşi să facem ceva, socoate că n-am trăit degeaba”.
     În primăvara anului 1964, societatea ştiinţifică şi universitară de la noi discuta marea noutate: la Chişinău se deschide Institutul Politehnic (pe baza specialităţilor inginereşti şi economice de la Universitatea de Stat şi Institutul Agricol). La 13 martie 1964, a fost emisă o hotărâre a Comitetului Central al PCUS şi a Guvernului URSS, care era semnată de N. Kosâghin. Un mare rol la deschiderea acestui institut l-a avut Anatol Corobceanu, viceprim-ministru pentru învăţământ şi cultură. Şi tot dânsul l-a propus în funcţia de rector pe Sergiu Rădăuţan, iar mai târziu l-a susţinut în toate. Sergiu Rădăuţan a fost numit în postul de rector al Institutului Politehnic la 6 mai 1964 Chiar a doua zi, Rădăuţan a adunat câţiva colaboratori şi colegi de universitate (eram şi eu prezent) şi a spus următoarele: „De ieri, sunt rector al viitorului Institut Politehnic. Am nevoie de o echipă şi noi împreună vom crea un institut de elită, cu specialităţi fizico-inginereşti. Însuşi primul secretar al CC, I.I. Bodiul, mi-a făgăduit susţinerea totală. Deja ne-au dat trei clădiri superbe din centrul oraşului (zidite încă pe timpul ţarismului). Dar vom mai construi încă multe alte obiective: blocuri de studii, cămine, laboratoare, baze de odihnă, obiective pentru sport etc. Vom lucra ca diavolii, dar vom face toate acestea. Dar am nevoie de echipă!”
     Şi trebuie să recunoaştem că el a înfăptuit tot ce a promis. Sub conducerea sa, în nouă ani şi jumătate, au fost construite 3 blocuri de studii, 8 cămine, 2 baze de odihnă şi multe altele. Numărul de lectori a crescut de 4 ori, iar al celor cu titluri ştiinţifice – de 10 ori. Contingentul studenţilor de la secţia de zi a crescut de la 2 mii până la 7 mii. Mai adăugăm aici şi circa 5 mii de studenţi de la studii serale sau fără frecvenţă. Institutul devenise chiar impresionant. Principalul era că s-a reuşit să se creeze o veritabilă a tmosferă universitară. Toate catedrele aveau deja direcţii ştiinţifice bine definite, funcţionau seminare ştiinţifice şi metodice. Anual, aveau loc conferinţe ale corpului profesoral, precum şi conferinţe ştiinţifice ale studenţilor. Societatea „Ştiinţa” de la Politehnică era cea mai solidă în republică. (Sergiu Rădăuţan a fost ales preşedinte al organizaţiei republicane). Institutul Politehnic a organizat un şir de conferinţe unionale şi una internaţională. Se părea că nici nu pot exista pretenţii la adresa Institutului Politehnic. La demonstraţii, coloanele noastre mărşăluiau organizat, la catedre şi în grupele studenţeşti se desfăşurau cu regularitate lecţii politice. Abonarea la ziare mergea strună, iar întrecerile socialiste erau şi ele bine organizate. Şi totuşi, ne-au găsit ac de cojoc. La sfîrşitul anului 1969, rectorul îmi spune: „Situaţia se înrăutăţeşte. În anul 1965, puterea s-a răfuit cu Institutul de Medicină, în anul 1967 – cu Universitatea de Stat. Pe semne că ne-a venit rândul nostru. Conducerea se leagă de toate fleacurile”. Peste o lună, Rădăuţan îmi explică: „Secretarul Comitetului Central pentru munca ideologică, D. Cornovan, mi-a arătat o listă cu 10 lectori, pe care trebuie sa-i alungăm, doi sunt fii de preoţi, patru – din familii de deportaţi, iar patru aspiranţi - pentru trăncăneală apolitică. Eu n-am să execut această indicaţie”. Rectorului în general nu îi plăceau scandalurile. O dată, vine la dânsul soţia unui foarte bun subaltern de-al meu şi începe să-şi beştelească soţul. La sfârşit, ea spune: „Soţul meu noaptea ascultă „Vocea Americii”. Rădăuţan mi-a trimis-o pe capul meu, dar într-o convorbire particulară mi-a zis: „Aplanează cazul cum ştii, dar să nu iasă la suprafaţă nimic. Altfel ne vom murdări şi noi”. Dânsul reuşea să întreţină o atmosferă colegială, departe de orice fel de rivalitate sau încăierări. Numai că însuşi Comitetul Central a pornit o adevărată bătălie. Peste o jumătate de an, Rădăuţan îmi spune că lista neagră a crescut până la 20 de lectori. „Cum pot eu destitui din post copii de refugiaţi, când şi rudele mele au ajuns în Siberia? Nu pot alunga nici fii de preoţi, căci am avut şi noi preoţi în familie”. La început, nici rectorul şi nici nimeni dintre noi nu înţelegeam de ce „organele competente” şi-au schimbat atât de brusc atitudinea faţă de Institutul Politehnic. Mai apoi, am înţeles cauza – invidia! Mai întâi, a fost vorba de o invidie banală, apoi de zavistie, care în cele din urmă a degenerat într-o ură acerbă. Prin alocuţiunile sale din Sovietul Suprem, Rădăuţan producea o impresie deosebită prin dicţiunea sa, prin conţinutul rapoartelor, dar mai ales prin limbajul literar. Se considera că măcar acest post înalt să fie ocupat de un moldovean. Rădăuţan mai era şi primul basarabean care a ajuns într-un post atât de înalt. În pauze, unde-va aparte, vorbeau înde ei Corobceanu, Testemiţeanu, Rădăuţan şi Cornovan. Iar bonzii de partid, într-un alt ungher, ziceau: „Uitaţi-vă la ei! Aceştia nu ţi-s nişte mulgătoare sau tractoriste. Ei o să ne măture pe noi”. Şi au clocit o neîncredere şi ură. Dar vinovat este şi publicul larg, care spune vrute şi nevrute. Unul zice: „Dar parcă acest Grossu este bun de preşedinte? Iată Rădăuţan ar fi un bun preşedinte”. Iar altul: „Ministrul nostru nu-i bun de nimic. Rădăuţan ar fi un excelent ministru”. Alţii făceau declaraţii şi mai şi: „El e bun chiar de prim-secretar al CC”. Toată această pălăvrăgeală (pe care Rădăuţan n-o putea opri) circula în societate, aceasta a şi a avut un rol fatal. Fiind o dată la Universitatea din Moscova, i-am întâlnit pe hol pe Rădăuţan şi pe academicianul Rem Hohlov , care i-a angajat la catedra sa pe trei din cei mai capabili studenţi de la noi: Leonid Culiuc (astăzi membru-corespondent al AŞM), Dumitru Coşciug (profesor, în prezent, decan la Unversitatea din Moscova) şi Aurelian Popescu (profesor, şef de laborator în România). Academicianul ne-a invitat la el acasă şi acolo rectorul nostru i-a povestit cea ce se întâmplă la noi. „Este de mirare, a zis Hohlov, aici la Moscova nici nu se pomeneşte de astfel de prigoane. Mai toţi academicienii şi profesorii noştri sau au fost şi ei deportaţi sau provin din familii de deportaţi. Părinţii academicienilor Bogoliubov şi Velov, de la facultatea de fizică, au fost preoţi. Haideţi să mergem la ministrul unional Veaceslav Eliutin”. Hohlov a mers a doua zi cu Rădăuţan la Eliutin şi i-a povestit totul. Ministrul le-a făgăduit că va vorbi cu Suslov, atotputernicul secretar pe ideologie din Moscova. Acela a sunat la Chişinău şi i s-a explicat că „noi ne aflăm într-o zonă specifică, cu o mare influenţă a Occidentului, a României…”.
     Rădăuţan era totalmente demoralizat. Iar în acest răstimp (toamna anului 1970), CC a tirmis la Institutul Politehnic o comisie cu scopul de a studia „atmosfera ideologică”. Comisia includea trei mari activişti: ministrul culturii, Constantinov, un secretar raional din oraş – Fomin, şi directorul studioului „Moldova-film” – Iordanov (anterior, prim-secretar la Orhei). Aceştia au răscolit la toate facultăţile şi catedrele, au discutat cu profesori şi studenţi, apoi au ticluit un oarecare document. În această hârtie se scria că, pe de o parte, s-au înregistrat anumite succese, dar iată că se observă „cutare şi cutare lacune”. Se zice că I.I. Bodiul, atunci când a citit raportul, s-a făcut roşu la faţă, a aruncat la coş hârtia şi a strigat: „Pentru ce v-am trimis acolo? Marş înapoi şi verificaţi cum se cade!”. De data aceasta, „troica ” a răscolit cu râvnă în toate gunoaiele şi tuturor le puneau întrebarea: „Ce-i rău la voi? Ce rău ştiţi despre cutare sau cutare profesor?” Şi s-au găsit neisprăviţi, ba chiar puşlamale, care şi-au ponegrit cu plăcere colegii şi profesorii, au scos în public toate rufele murdare. Răfuiala cea mare a început în ziua de 21 iunie 1971, la şedinţa Biroului CC. Secretarul pe ideologie Cornovan fusese deja demis (pentru „lipsă de voinţă” etc.) şi în locul său a fost numit Petru Lucinschi. Nu este cert că acesta a avut plăcere să se răfuiască cu Institutul Politehnic şi cu rectorul acestuia, dar toată afacerea a trecut prin departamentul său. Luni, 28 iunie (şi ce zi au ales, ca umilinţa să fie şi mai mare) 1971, a fost cea mai neagră zi din istoria institutului nostru. A avut loc adunarea închisă de partid, la care s-a discutat decizia Biroului CC, în care circa 40 de persoane erau nominalizate „că nu sunt demne de a lucra în şcoala superioară”. Eu sufeream foarte tare, căci toţi aceşti tineri erau remarcabili, cu perspective, talentaţi şi, printre altele, foarte precauţi şi loiali din punct de vedere politic. Dar, mai era şi faptul că pe 29 din ei anume eu i-am angajat, apoi i-am trimis la aspirantură, pe când eram decan-fondator la două facultăţi – mecanică, apoi electrofizică, la care au fost antrenaţi mulţi colaboratori noi. Printre cei „suspecţi” erau 16 fii din familii refugiate: Nicolae Margine, Victor Ojoga, Tudor Vascan, Nicolae Beldiman, Mihai Paladi, Vasile Brumă, Ion Cerbaru, Iulia Adam-Guţu, fraţii Valentin şi Dumitru Musteaţă, Ion Pădure, Sergiu Ţurcanov, Iulius Bârlădeanu, Andrei Cojocaru, Larisa Druţă şi Elena Căpăţână-Guţu (acestea două din urmă s-au născut şi au învăţat în Siberia). Partidul i-a măturat pe toţi aceştia din şcoala superioară. Alte 8 persoane au fost cică prinse cu „discuţii condamnabile”: Valentin Amariei, Ion Dohotaru, Gheorghe Postoroncă, Ion Cherlacu, Petru Groza, Gheorghe Slabu, Valentin Frunze, iar tânăra profesoară Ana Levinţa-Ţopa a fost alungată fiindcă a depus flori la monumentul lui Ştefan cel Mare. Pentru „activităţi subversive” (autentice sau imaginare), au fost destituiţi Efim Sofroni, Gheorghe Ghimpu şi Mircea Druc. Pentru că „au ştiut dar n-au raportat”, au fost alungaţi Mihai Andronic şi Mihai Paşa. Pentru diferite motive, puterea s-a răfuit cu Anatol Vârlan, Vasile Luca, Vasile Munteanu, Vasile Chiriac, iar pentru „sionism” a fost alungat Moisei Vaisman. În total, au fost destituite 34 de persoane. Partkomul se răfuia cu fiecare în mod individual, îi teroriza şi oamenii depuneau „cereri benevole de eliberare”. Rectorul apăra oamenii cum putea. Ulterior, el a fost pedepsit că nu a concediat oamenii „pentru incapacitate”. Încă vreo două duzine de lectori (sau laboranţi) au plecat singuri, fără să mai aştepte răfuiala: Rodion Popa, Marin Buga şi alţii. Rectorul îi proteja de la răfuiala publică prin consiliile ştiinţifice, le dădea caracteristici pozitive şi, când putea, angaja oamenii la alt serviciu. El a reuşit (probabil, datorită susţinerii ministrului Eliutin) să apere de învinuiri şi să păstreze la Institutul Politehnic un şir de colaboratori valoroşi (dar cu părinţi trecuţi prin Siberia): prorectorul Andrei Ciumac, trei conferenţiari (ulterior, toţi au devenit membri-corespondenţi ai AŞM) – Sergiu Dumitrachi, Tudor Şişianu, Eugen Livovschi, profesoara de limbă engleză Elena Pilaşevschi şi alţii, precum şi pe fiii de preoţi Valeriu Bodiu (prodecan) şi Mihai Potîrcă etc. Dar forţele sinistre nu se liniştiseră: au obligat un colectiv de peste 1000 de oameni (lectori, laboranţi, administraţia etc.) să-şi recompună biografiile (cu răspunsuri la întrebări concrete: ai fost? n-ai fost? etc.). Un lucru nemaiauzit! Nicăieri nu a mai fost aşa ceva. În memoriile lor, atât I. Bodiul, cât şi P. Lucinschi, au vărsat câte o lacrimă pentru maltratarea aceea odioasă a rectorului Rădăuţan: chipurile, „regretăm de cele întâmplate, dar cazul nu mai putea fi oprit”.
     Au circulat nişte zvonuri despre răzbunarea unei persoane foarte influente. Prin 1995, l-am întrebat pe Sergiu Rădăuţan amănunte despre chestia asta şi dânsul mi-a răspuns: „în Anglia, secretele se dezvăluie peste 30 de ani. Mai aşteaptă până în anul 2001”. Însă peste trei ani Rădăuţan ne-a părăsit. Asfel încât poate că niciodată nu vom afla dedesubturile acestei acţiuni murdare, odioase…
     În ajunul acelei adunări de partid, Rădăuţan m-a căutat şi mi-a comunicat următoarele: „Situaţia ta este foarte tristă. Mi se cere să te dau afară. Dacă ei n-au nimic ceva concret despre tine, stai liniştit şi nu căuta dreptate. Ei te bat pe tine ca să mă doară pe mine. Au răscolit şi au găsit că pe când erai în clasa X, din clasa ta au fost arestaţi 4 complotişti, prietenii tăi. Din 16 pagini ale documentului compus de comisie, ţie îţi sunt consacrate două pagini. În decizia biroului CC este scris: a cere de la secţia I a Consiliului de Miniştri un studiu complet al provenienţei tale şi a activităţii tale”. Peste 10 ani, nişte colaboratori de la Institutul Politehnic care aveau acces la documente secrete mi-au povestit că a fost organizat un punct de observaţie pemanent vizavi de casa mea de pe strada Şciusev nr. 80..Argumentrul principal contra mea era – „de ce nu doream să intru în PCUS, fiind decan al cincilea an”. Eu chiar că nu voiam să-mi pierd independenţa, să fiu obligat să fac lucruri murdare. Dar când totuşi m-au băgat cu sila în PCUS, chiar peste o săptămână, m-au şi dat afară din postul de decan. Iar după acea adunare închisă, s-a adoptat decizia de „a propune rectoratului să renunţe la intenţia de a-l înainta pe docentul A. Marinciuc la posturi de conducere”. Peste cinci ani, m-au lăsat în pace. Prin muncă de calitate, mi-am restabilit autoritatea. Pe Rădăuţan l-au umilit public într-un asemenea hal, încât dânsul a avut mai multe accese de stenocardie. Dar l-au lăsat în post.
     Precum s-a dovedit, nu pentru mult timp.