Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Aurel Marinciuc “CALVARUL RECTORULUI RĂDĂUŢAN” (3)

     După faimoasa adunare de partid de la 25 iunie 1971 (dată sinistră!), s-a declanşat campania de linşaj moral şi de epurare individuală a colaboratorilor Institutului Politehnic.
     În mare grabă, la toate facultăţile au fost create comisii de partid, compuse din “comunişti vârstnici” de tristă faimă şi din lectori ai catedrelor ştiinţelor marxiste (care au devenit peste noapte democraţi, anticomunişti, fondatori de partide) şi care s-au pornit „să-i prelucreze” pe colaboratorii noştri. „De ce aţi tăinuit trecutul? întrebau cei din comisii. (Nu trecutul propriu, dar al părinţilor, uneori – al buneilor). Dumneavoastră nu puteţi lucra în şcoala superioară. Lectorul mai este şi educator. Ce fel de educator puteţi fi? etc., etc.”.
     Aceste lucruri nu se spuneau în 1937, dar deja în anii 1971-1972. Procedura aceasta a implicat sute de colaboratori (cei care „prelucrau” şi cei care erau „prelucraţi”). Toată activitatea aceasta era oarecum ascunsă. Tăceau şi unii, şi alţii. Uneori nu se povestea nici în familie (ca să nu-i mai alerteze şi pe cei apropiaţi). Această mare porcărie, dacă ar fi ieşit masiv în public, ar fi implicat intervenţia Moscovei şi conflictul ar fi fost cumva muşamalizat. Iar la partkom o ţineau una şi bună: „Cum o să priviţi în ochii propriilor studenţi? (De parcă ar fi fost vorba de furatul găinilor). N-o să puteţi! Locul Dumneavoastră nu e în şcoala superioară. Plecaţi!”. Sărmana Elena Căpăţină (repartizată la institut ca una dintre cele mai bune studente de la facultatea de electrotehnică) încerca să le explice inchizitorilor: „Am un frate – director la o staţie electrică din Rusia. Un alt frate este maior, aviator şi profesor la o şcoală militară. Eu sunt din o nouă generaţie. Şi în definitiv – au fost supuşi represiunilor nu părinţii, ci buneii. Şi aceia degeaba”. „Aha, vedeţi! Nici măcar nu înţelegeţi importanţa acelor evenimente. Şi încă mai lungiţi aici discuţia. Plecaţi!”.
     Astfel era distrusă soarta oamenilor. Un membru al partkomului s-a exprimat despre mine astfel: „Eu i-am mânat pe aceia în Siberia, iar tipul ăsta (adică eu) i-a întors înapoi”. Şi individul acesta cândva se gudura pe lângă mine, ba chiar mi se declara prieten. Timp de un an de zile, la toate adunările se spunea: „E timpul să tragem concluzii. Trebuie să lucrăm conform deciziilor Comitetului Central”. Şi tot aşa întruna. Au fost chemaţi la partkom toţi decanii, şefii de catedre. Erau muştruluiţi brutal şi li se exprimau pretenţii gen: „Cum aţi admis aşa ceva? De ce n-aţi fost atenţi?” etc. Şi s-au ales cu mustrări. Am încercat şi eu să vin la partkom şi să-mi clarific situaţia, dar mereu mi se răspundea: „Aşteptaţi sfârşitul investigaţiilor”. Atunci eu m-am dus la primul secretar al comitetului raional Frunze, la K. M. Zagudailov. Acesta era un om cumsecade şi întrucâtva m-a liniştit. Şi iată că în februarie 1972 are loc o şedinţă a comitetului de partid în care a fost examinat „dosarul” meu. Rectorul Rădăuţan şi alţi câţiva din cei prezenţi au vorbit cam astfel: „A admis încălcări serioase, pe care le-a recunoscut. Este un lucrător valoros şi credem că se va corecta. Hai să-l lăsăm la institut”. Când rândul ajunse la secretarul comitetului de partid, scorul era 6:3 în favoarea mea (secretarii întotdeauna au ultimul cuvânt). Secretarul s-a încreţit şi a zis: „Chestia este mai serioasă decât credeţi, noi nu putem trata cazul cu uşurinţă. La Comitetul Central n-au să ne înţeleagă. Acum hai să mai votăm o dată”. Spre marea mea mirare, scorul a devenit deja 5:5 (cineva n-a rezistat privirii aspre a secretarului). Au votat de 4 (patru!) ori şi scorul era mereu acelaşi. Atunci Rădăuţan a propus ca chestiunea să fie tratată în lipsa mea. Eu am ieşit şi nu ştiu ce-au vorbit ei acolo.
     În încăpere mai era prezent şi preşedintele Comisiei de control a partidului, cineva cu numele Moldovan. Ţin minte că prin 1946 dânsul venise la noi de la Chişinău (ori cu „zaiomul” /împrumutul de stat/, ori cu alegerile) şi se oprise în casa noastră. Tata era director de şcoală (proaspăt întors din România). Probabil acest înalt funcţionar al partidului şi-a adus aminte de acea vizită şi a întors discuţia în favoarea mea. După aceea m-au lăsat în pace. Mai amintim că atunci, în anul 1971, au sistat imediat predarea în moldoveneşte (cum ziceam noi atunci), au dus la maculatură câteva zeci de mii de manuale traduse din limba rusă, iar grupele moldoveneşti le-au amestecat cu cele ruseşti (chipurile, pentru o educaţie mai eficientă a sentimentelor internaţionaliste).
     Este uimitor faptul că după aceasta s-a instaurat o linişte totală (ce-i drept, după izgonirea a peste 50 de persoane). Se terminase parcă hărţuirea rectorului. Poate că au jucat un rol demersurile academicianului Hohlov şi ale ministrului Eliutin de la ministerul unional sau telefonul dat de Suslov (dacă acesta s-o fi deranjat). Iar în octombrie 1973, l-au alungat pe Rădăuţan într-un mod deosebit de umilitor, cum s-ar spune, „cu multă pompă”. Garda veche de partinici nu a capitulat. Mai mult de un an, au răscolit trecutul familiei Rădăuţan, au cercetat arhive, s-au dus şi la baştina strămoşilor, au găsit şi mormântul bunelului. Au cercetat dosarul unchiului Petru Cuniţchi şi multe alte amănunte (rudele soţiei Ludmila, cercul de prieteni). Scopul principal al acestor activişti era umilirea totală, publică a acestui savant de prestigiu. Au ieşit la suprafaţă sentimentele de ură patologică contra basarabenilor. Iar aici era o reală ocazie de răfuire cu acest rector, care devenise oarecum un lider al basarabenilor. Trebuie să recunoaştem că acţiunea a fost înscenată cu mult talent. În mai 1973, academicianul Rădăuţan era la Moscova, la o şedinţă a Departamentului de fizică generală a URSS. Se discuta şi un plan de „şedinţe pe teren”, adică în centrele de la periferie. Rădăuţan a luat cuvântul şi a propus: „Haideţi să desfăşurăm o asemenea şedinţă şi la Chişinău. Toamna la noi e foarte frumos. Va fi o adevărată sărbătoare şi pentru fizicienii noştri de la Universitate, de la Institutul de Fizică şi de la Institutul Politehnic”. Savanţii au fost de acord şi au propus ca la Chişinău „şedinţa în teren” să coincidă cu o conferinţă ştiinţifică a fizicienilor din Moldova. Au fixat şi data deschiderii – 2 octombrie 1973. Rădăuţan înţelegea cât de importantă este vizita marilor savanţi pentru fizicienii noştri. La Moscova trebuie să baţi pragurile mult şi bine până-i prinzi pe aceşti savanţi (mereu ocupaţi) măcar pe un sfert de oră. Aici însă vom putea discuta amplu rezultatele experienţelor, diverse planuri de viitor, publicarea materialelor în revistele centrale, tezele de doctorat, fixa consilii pentru susţinerea tezelor, numi oponenţi etc., etc. Pe de altă parte, asinii noştri provinciali, în loc să se bucure că o asemenea acţiune se rezolvă atât de uşor, s-au indignat: „Cum de a îndrăznit fără aprobarea noastră? Cât mai putem să-l răbdăm pe acest voluntarist?”. Aşadar, în paralel se lucra pe două fronturi: Rădăuţan şi toţi fizicienii pregăteau sărbătoarea lor („şedinţa în teren”), iar intriganţii de la Comitetul Central răscoleau prin lăzile de gunoi şi pregăteau spectacolul lor. În dimineaţa zilei de 1 octombrie (era luni), Rădăuţan a plecat la aeroport să-i întâmpine pe academicienii Alexandru M. Prohorov (laureat al premiului Nobel, creatorul laserului), Deviatov – directorul unui mare institut specializat în cosmonautică), Ilia M. Livşiţ (un vestit teoretician) şi încă o duzină de membri-corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe şi profesori celebri. Simultan (exact în acelaşi moment!), a sunat telefonul de la secretariatul rectoratului: „Rectorul este invitat de urgenţă la şedinţa Biroului CC. Imediat şi obligatoriu!”. Secretara explică: „Dar rectorul este la aeroport să întâmpine academicienii”. „Urgent trimiteţi acolo pe un prorector sau decan, dar prezenţa lui Rădăuţan la Comitetul Central este obligatorie!”. Şi iată, cu o altă maşină, decanul Ion D. Samusi se deplasează urgent la aeroport, iar Rădăuţan aleargă în direcţie inversă – spre execuţia sa. Funcţionarii de la CC, care mai înainte-i zâmbeau cu gura până la urechi, s-au năpustit acum asupra bietului Rădăuţan. I-au citit mai întâi hotărârea CC. Entuziaştii acestei acţiuni ruşinoase îşi descărcau toată ura: partidul a avut încredere, iar Dumneavoastră l-aţi trădat...”. Anexăm extrase din această hotărâre.
     Stenogramele şedinţelor din 1971 şi 1973 au fost „pierdute”. Rădăuţan ulterior a avut acces la ele numai în arhivele din Moscova. Interesant este şi faptul că autorii acestei execuţii s-au străduit ca informaţia să fie imediat răspândită la Institutul Politehnic, la Academie, dar mai ales printre oaspeţii conferinţei. Luni după masă, am intrat în cabinetul rectorului. Secretara (buna noastră Maria Macarovna) plângea în hohote, Rădăuţan stătea lângă geam şi privea absent undeva în depărtare. S-a întors şi mi-a zis: „N-ai ce face. Partidul numeşte şi tot el destituie”. După aceea, imediat a început să-şi scoată hârtiile şi obiectele personale de prin sertare, le-a pus în două genţi şi a părăsit încăperea. N-a mai călcat aici 19 ani. Abia în primăvara anului 1992 a venit, fiind invitat de noul rector ales – academicianul Ion Bostan.
     A doua zi, s-a deschis conferinţa. Atmosfera era ca la o înmormântare. Nimeni nu privea în ochii altuia. Foarte abstract şi sec se vorbea despre nişte rezultate ştiinţifice. Rădăuţan a întârziat şi s-a aşezat undeva în rândul cinci. Privea mereu în jos. În pauză, s-a apropiat de el academicianul Prohorov (acest deţinător al premiului Nobel era în relaţii prieteneşti cu Rădăuţan, se cunoşteau de 15 ani) şi a început să-l încurajeze. „Iată ce, Sergiu, scuipă tu pe şacalii aceştia provinciali. Există măreaţa fizică, ce ne uneşte pe noi toţi. În anul 1937, noi am trecut prin suferinţe şi mai amare. Vino la Moscova. Aseară am discutat cu academicianul Deviatov despre pătărania ta. Ne-am înţeles că-ţi organizăm un institut la Moscova. Hai, ridică capul! Noi, savanţii, mai ales fizicienii, mereu trebuie să fim fatalişti şi optimişti. Acum însă, hai, arată-mi rezultatele ultimelor experienţe pe care le-aţi făcut”. Şi aceşti doi savanţi s-au cufundat în discuţii cu mult mai interesante decât intrigile cerberilor partocraţi. Cu o săptămână înainte de conferinţă, Sergiu mă rugase să organizez „o escapadă la ţară” pentru vreo zece oaspeţi. Aceste ceremonii se petreceau întotdeauna în satul Dolna (pe atunci Puşkin), în casa prietenilor mei – Vanea Irodoi (învăţasem cu el în clasa a X-a la Soroca) şi a soţiei sale Anişoara (colega de clasă a soţiei mele Sanda). Printre altele, Sanda a învăţat cu Sergiu şi cu mine în acelaşi an, dar la matematică. Acolo, la Dolna, precum şi în casa noastră (str. Şciusev, 80), au fost organizate zeci de recepţii, la care au participat o mulţime de somităţi din lumea fizicii şi a matematicii. Sergiu suna: „Sanda, salvează-mă. Îmi vin nişte rectori...”. Iar Sanda (care era şi ea docent la Universitate) dădea fuga la piaţă. O pereche de cucoşi (pentru nemaipomenitele răcituri) şi o damigeană de vin roz de la Cojuşna rezolvau problema, dacă mai adăugăm aici umorul şi buna dispoziţie a musafirilor.
     Miercuri seara (3 octombrie) Rădăuţan mă sună: „Tu ai organizat ceva la Dolna?”. „N-ai grijă. Sanda-i de ieri acolo şi roboteşte”. Joi, cu două „Volgi”, ne pornim spre Dolna. Rădăuţan nu vroia să meargă, dar moscoviţii l-au împins cu de-a sila în maşină. Era o toamnă splendidă. După o masă „moldovenească”, am pornit pe jos spre „poiana Zamfirei”. La întoarcere, academicianul Deviatkov îl întreabă pe Rădăuţan: „Ei, cum? Te faci moscovit?”. Răspunsul a fost: „N-am dormit toată noaptea. Nu au dormit nici soţia şi nici fiicele. Vedeţi cum e treaba. Eu am aici vreo două duzini de tineri savanţi, care într-un fel sunt şi ei copiii mei. Nu pot săi las. Mulţumesc pentru propunere, dar eu rămân”.
     „Aşa şi am crezut, zice academicianul. Cred că ai dreptate. Dar ţine minte că poţi conta pe noi şi nu vom permite alte maltratări”. Iată o asemenea atitudine faţă de porcăriile locale au avut savanţii moscoviţi de renume mondial, care uşor deschideau orice uşi chiar la Comitetul Central unional şi care puteau acorda o susţinere reală pătimitului nostru academician.
Aurel MARINCIUC
Aleksandr Prohorov, laureat al Premiului Nobel (în imagine, în dreapta), încearcă să-l încurajeze pe Sergiu Rădăuţan
Sfârşitul lucrărilor conferinţei