Strict Standards: Declaration of Submenu::create_submenu() should be compatible with manageMenu::create_submenu($id, $query) in /home/j00wo3/public_html/includes/Submenu.php on line 4
Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop

Aurel MARINCIUC, “Vin comuniştii, oameni buni !”

     O mai mare prostie ca întoarcerea benevolă în «mlaştina comunistă nici că mai poate exista. Astăzi comuniştii au ieşit din toate vizuinile, unde se ascunseseră în august 1991. Au tremurat un timp de frică, s-au mai vopsit (deveniţi agrarieni, socialişti, social-democraţi, interfrontişti, etc.), au complotat (singura lor meserie) şi acum ni se suie iar pe masă. Au găsit şi căpetenie — pe Lucinschi Piotr Kirilovici, despre care vom şi vorbi.
     N-am manifestat niciodată vreun interes faţă de fiinţa, aceasta mediocră, dar neîntrecută în socialism şi intrigi. La urma urmei, el era numai unul din puzderia de lachei ai regimului comunist. Nici nu înţelegeam ce puteau învăţa de la el ascultătorii seminarelor unionale, unde dumnealui prezenta raporturi despre «construcţia statului sovietic» (sau partidului).
     Dar m-a scos din sărite astă-vară. Cum aşa, tu, care toată viaţa ai înjurat Occidentul, şi îndeosebi pe americani, să te duci nepoftit la ei acasă (Atlanta, la Olimpiadă). Acest aşa-zis istoric, care a însuşit doar înjurăturile lui Lenin adresate lui Bronştein şi Kautsky sau ale lui Stalin contra lui Troţki (asta se cheamă studii istorice profunde), devenise mare meşter în propaganda prostiilor comuniste. Dacă americanii ar îi citit măcar ceva din opera lui Lucinschi din anii 1970-75, apoi mai vedea el viza. Oare nu s-a găsit în toată republica măcar un singur om cu conştiinţa ceva mai curata?
     Acum însă am înlemnit când ne-am pomenit cu perspectiva să-1 vedem pe insul acesta în rolul de «părinte al naţiunii».
     Mi s-a părut că verişoarele mele din Bădiceni (Soroca) şi Sudarca (Donduşeni), precum şi foştii mei colegi de şcoală din Crişcăuţi, Visoca sau Climăuţi, care s-au făcut nitam-nisarn „lucinschiş-ti” sadea, nu ştiu nici cu spatele pentru cine-şi pun obrazul. De aceea pentru ei şi pentru alţi rătăciţi am să fac aici nişte precizări la portretul tovarăşului Lucinschi.
     In 1967 mă cheamă rectorul de la Politehnică şi mă trimite ca invitat la congresul republican al comsomolului. Toţi decanii făceau asemenea „corvoade”, iar eu, nefiind membru de partid, am fost «expediat» măcar la comsomolişti. M-am dus spre sfârşite. După ultimul raport s-a declanşat o isterie nemaivăzută. Un tip înalt, slăbuţ şi cu ochelari dirija răcnetul sloganurilor. «Slava partidului (comunismului, poporului sovietici, etc...)» striga vreunul şi imediat subţirelul ca un apucat arunca mâinile spre sală care urla întruna «slavă, slavă!». Şi iar, şi iar. «Cine-i acesta?» — l-am întrebat pe un vecin. Ala s-a uitat la mine ca la unul picat din lună: «Cum aşa, nu, ştiţi? Peste câteva minute va deveni secretar al comsomolului. Este însuşi Petea Lucinschi», a încheiat vecinul meu cu evlavie. «Bun băiat, m-am gândit eu. O să ajungă departe». Şi n-am greşit.
     Peste câteva luni eram la o vânătoare cu încă doi decani şi cu fraţii Lunchevici. De undeva a apărut şi Lucinschi. Ne-a privit pe toţi ca pe nişte insecte şi ne-a întors repede spatele. Mă rog, să stea el de vorbă, cogeamite secretar comsomolist, cu nişte pârliţi de doctori în ştiinţe. Distanţa aceasta nu 1-a împiedicat să-mi bată capul cu un nepot, codaş cronic la facultatea mea.
     Marea cunoştinţă am făcut-o însă în anul de pomină 1971, când anume dumnealui a dirijat campania de răfuială cu Institutul Politehnic.
     Începând cu 1964 se reuşise în câţiva ani să se creeze pe loc aproape gol un institut de valoare. Meritul principal 1-a avut primul rector — Sergiu Rădăuţanu. Dar şi o mână de oameni, toţi veniţi de la ţară şi care s-au făcut luntre şi punte ca în institut să nimerească şi copiii ţăranilor. Chiar din al doilea an s-au tradus din ruseşte o sumedenie de manuale, au fost constituite grupe moldoveneşti. In anul I şi anul II era asigurată predarea numai în limba maternă. Nu a fost ofensat nici un rus, dar cu, mână fermă a fost asigurat raportul 2:1 la admiterea în, institut, la aspirantură şi la completarea cadrelor. Ce era aceasta decât triumful sfintei dreptăţi? Dar aceasta n-a plăcut.
     Vă închipuiţi că apăruse pe atunci o instituţie de vreo zece mii de oameni în care se vorbea româneşte (inclusiv toţi şefii). Asta era deja o primejdie.
     Mai era însă ceva: Radăuţanu s-a afirmat ca o persoană cu un cap mai sus decât toată clica diriguitoare de atunci. In societate deja se discutau variante: «Radăuţanu ar fi bun de preşedinte al Academiei». «Eu l-aş pune ministru». «Dar de ce n-ar fi el secretar cu ideologia?» — cugeta un altul. «Băieţi, el este bun chiar de primul» mai intervenea cineva. Toată trăncăneala aceasta i-a şi jucat festa fostului rector.
     Numai că posturile pomenite erau deţinute de oameni concreţi. Buni, răi, dar n-au putut admite nici măcar zvonuri despre o posibilă cedare a posturilor. Şi încă ceva. Apăruseră acolo sus şi câţiva basarabeni. Vă închipuiţi cum se uitau nomenclaturiştii ceilalţi când în pauzele vreunei sindrofii politice discutau împreună Testemiţanu, Cornovan, Radăuţanu şi Corobceanu. Câtă iritare producea numai numele acestor 4 basarabeni. Radăuţanu mai era şi preşedinte al Sovietului Suprem, conducea şedinţele într-o românească curată (înseamnă ceva cei 7 ani de liceu), nemaivăzută până atunci între acele ziduri.
     Invidia şi instinctul de ură zoologică ale omului mediocru faţă de oamenii superiori 4or au pus capăt răbdării nomenclaturii. S-a început doborârea rând pe rând a celor 4 basarabeni. Dar nu era o treabă chiar aşa de uşoară. Radăuţanu avea o autoritate nemaivăzută, era cunoscut şi susţinut la ministerul din Moscova.
     Trebuia găsit un mecanism şi executanţi. Şi au găsit un pretext — la institut s-ar fi aciuat prea mulţi copii ai foştilor represaţi, feciori de preoţi, cu alte cuvinte — «elemente străine». Instituţia ţine de domeniul ideologic şi aceste elemente n-au ce căuta în sistemul de educaţie. S-a cerut categoric curăţarea cadrelor. Prin intermediul secretarului cu ideologia de I atunci, dl Cornovan, s-a cerut expulzarea a 10 oameni. Apoi lista a crescut până la 20. Cornovan şi Radăuţanu au tărăgănat cât au putut executarea comenzii. Cunosc bine problema. In toamna anului 1969 rectorul m-a pus la curent şi mi-a declarat ferm că n-o Să execute ceea ce se cere: biciuirea publică, alungatul în stradă etc.
     Bieţii oameni. Erau buni profesionişti şi, de regulă, foarte cuminţi. Ştiau ei bine de frică. Unii au plecat, neaşteptând să fie incluşi în listă. Cunosc situaţia deoarece fiind decan rând pe rând la 2 facultăţi am angajat şi trimis la aspirantură peste 150 de persoane. Din lista finală de 40 represaţi ai mei erau cam 35. încă vreo 20 au rămas nedepistaţi, despre ei ştia rectorul şi noi câţiva.
     Spre sfârşitul anului 1970 Biroul c.c. p.c.m. a constituit o comisie din care făceau parte ministrul culturii Konstantinov, ministrul transportului auto Foimin şi Iordanov, tot mare potentat pe vremea aceea. Aceştia au lucrat vreo lună şi au adus la c.c., o «spravkă» — nici tu laie, nici bălaie. «Pe de o parte câte ceva este bine, dar pe de alta cutare şi cutare este rău».
     Bodiul s-a făcut roşu, a trântit «spravka» de podele şi a comandat scurt: «(Pentru ce v-am trimis? Marş înapoi la lucru!» Cornovan a fost destituit imediat şi expulzat la Moscova. Atunci a şi, apărut pe scenă, în prim-plan, ideologul nostru — fostul subţirel, pe care-1 văzusem sărind în sus — Piotr Kirillovici Lucinschi. De atunci şi până astăzi obştea noastră nu poate scăpa de el. «Cum naiba, mă gândeam eu, acest om care în viaţa sa n-a stat o noapte asupra unui teanc de caiete şcolăreşti, n-a făcut o operaţie chirurgicală, n-a montat un spectacol, va conduce învăţământul, medicina, cultura, justiţia etc. O nimica pe lângă ultimul prodecan sau prorector. Un pigmeu pe lângă ministrul Postovoi, Corobceanu etc, o nulitate fotogenică, care a înţeles rostul unor asemenea trucuri, ca proiectarea danturii şi aranjarea ochelarilor.
     Comisia de data aceasta s-a pus serios pe lucru. Cei 3 s-au întors la institut şi formulau o singură întrebare: «Ce ştii rău despre cutare?» Spre norocul nostru, în cele 16 pagini ale «sprăvcii» noi alături de mult venin au nimerit şi multe invenţii sau prostii ale invidioşilor şi rataţilor.
     Numai că asta nu ne-a salvat. La 21 iunie 1971 a avut loc faimoasa şedinţă a biroului comitetului central. Primele viori au fost Bodiul şi Lucinschi. Din păcate, pe timpul scurt al secretariatului lui Lucinschi a dispărut stenograma şedinţei. Cine a dosit-o? Poţi găsi la arhivă pînă şi procesele-verbale ale fabricii de bere sau ale unei mici frizerii, dar nu poţi da de stenograma biroului c. c. Dacă astăzi s-ar publica acest document, apoi, mă tem că Lucinschi: ar trebui să se ducă şi să-şi cîştige cinstit bucăţica de pline.
     A urmat doi ani de groază, în care au fost alungaţi zeci de oameni. La admitere şedeau cotei speciali puşi ca nu cumva să fie admişi copii de preoţi sau, doamne fereşte, din cei represaţi. Personal am fost târât timp de aproape un an prin organele de partid. Uitasem să vă spun că anterior nimerisem şi eu în această bandă de crocodili — o istorioară merită povestită. In cele 16 pagini cel puţin două erau ale mele.
     Toate secretele se răsuflă şi am aflat că i s-a dat indicaţie secţiei nr. 1 a Consiliului de Miniştri să examineze toată activitatea mea. Au răscolit prin sat, au chestionat colegi de şcoală şi universitate. Peste 20 de ani un şef de catedră a recunoscut că a stat (conform unui orar) nopţi întregi în faţa casei mele de pe strada Şciusev 80. Se urmărea cine vine şi cine pleacă. Am scăpat deoarece niciodată n-am complotat, nu m-am întreţinut cu oameni iresponsabili, nu m-am bătut în piept. Am înghiţit toate umilinţele şi mi-am văzut de treabă. M-am ales cu o decizie. «A i se interzice lui A. M. să ocupe posturi administrative». La propunerea de a părăsi Politehnica le-am răspuns că mă voi angaja ca măturător, responsabil de sectorul de la Blocul nostru nr. 1 şi pînă la - Casa Guvernului.
     In octombrie 1973 prăvălia ideologică a dlui Lucinschi a decis că nu mai poate răbda. La o şedinţă scurtă de 5 minute s-a citit o decizie a c.c., în care se arăta că Rădăuţanu provine dintr-o familie de moşieri (n-am ştiut că are şi preoţi în familie), prin urmate, nu merită să se afle în post de rector:
     Ce-a urmat — se ştie. Ne-au pus un beţivan, dar fecior de nomenelaturist şi încă din stânga Nistrului. (Ah, stingă, stînga, cât se poate?)
     Mai departe Lucinschi şi ai lui l-au ţinut în şah pe Rădăuţeanu pe tot parcursul. Peste cîţiva ani (să fi fost prin 1974) postul de preşedinte al Academiei era deja liber. Mă întîinesc în uşa Universităţii din Moscova cu rectorul de acolo— Rem Victorovici Hohlov, un prieten al fizicienilor din Moldova. A pregătit 3 doctori în ştiinţe numai la propunerea mea. El conducea de facto şi Academia unională. Mă întreabă de Jucenko, de Rădăuţeanu. Îi explic că Moldova era ultimul refugiu al cunoscutului terorist al biologilor — Trofim Lâsenko («datorită» anume lui Jucenko, Bodiul şi Lucinschi). «Am să vorbesc cu Suslov să susţină candidatura lui Rădăuţeanu». Peste o lună mi-a spus: «N-a ieşit nimic. Ideologii voştri (Lucinschi şi compania) nu-1 suferă organic pe Rădăuţeanu».
     In 1987 rectorul nostru (Antoseac) murise asfixiat într-o maşină, fiind beat turtă. Pe ăsta ni-1 promovase Lucinschi. Toţi profesorii noştri l-au înduplecat pe Rădăuţeanu să-şi propună candidatura. In dimineaţa scrutinului mă sună fostul rector ca să pună la punct unele pasaje ale alocuţiunii sale. Vin la consiliu şi aflu că Rădăuţeanu s-a refuzat. Ce ce întîmplase? Dulăii de la ideologie au sărit şi au zis că se vor întoarce la decizia din 21 iunie 1971. Şi astfel de şantagişti şi escroci politici ne-au condus cultura.
     Aş putea să povestesc aici o sumedenie de episoade în care s-a implicat direct P.K.L.
     In iunie 1971 o lectoriţă de a noastră, Ana Levintă, se întorcea de la examen cu 2 buchete de flori. Trecîmd pe lîngă monumentul lui Ştefan cel Mare, a depus acolo un buchet. Spre nenorocirea ei, ca din pămînt au răsărit doi copoi de-ai lui Lucinschi. «Da iată mata la Lenin n-ai depus flori», şi în două săptămîni au suflat-o pe Levintă din institut.
     Alta. In 1969 făcuse vâlvă istoria cu cele 2 fete care scriseseră pe asfalt lozinci proromâneşti. S-a declanşat o isterie ideologică. Doamna Tatiana Sibirschi (actualmente trăieşte în SUA) a fost dată afară din şcoala medicală (fusese conducătoarea grupei respective tocmai 2 zile). S-a tăxboit, săraca, vreo 3 ani până s-a restabilit în serviciu. La un activ din vremea ceea a vorbit în acest subiect şi Lucinschi. «Uite la dînsa. Nici nu înţelege gravitatea problemei. Şi în general. Ce i-a apucat pe moldovenii noştri? Îşi botează copiii şi încă le dau numai nume româneşti - Viorel, Lilian, Octavian».
     Iată acesta era Lucinschi al nostru. Incă-i bine, că are un nume mai acătării. Nu ca de-al de Viorel Mihail sau Octavian Sangheli.
     Anii 1988—'89. In Duşanbe nişte soldaţi din ţările baltice au arborat în unitatea lor militară drapelele lor naţionale. Au arborat şi unii ruşi tricolorul lor de astăzi. Nişte moldoveni atunci au căutat materie, au cusut tricolorul şi l-au arborat alături cu celelalte. Apoi a dispărut. “Le-a interzis Lucinschi al vostru” - a explicat ofiţerul. După război au fost aspru pedepsiţi înalţii funcţionari ai regimului fascist. BaMur van Sirach, care a fost şeful tineretului hitlerist, a încasat 20 de ani de temniţă pentru îndobitocirea tineretului german. Lucinschi, deţinînd un post identic, m-a păţit nimic, ba chiar a avansat.
     Şeful propagandei Goebbels nici n-a aşteptat sfîrşitul războiului, punîndu-şi capăt zilelor, Lucinschi a deţinut şi un post de acest tip. In Tadjikistan. Şi tot a scăpat teafăr. In timpurile noi oamenii sunt mai indulgenţi, şi-i bine că-i aşa. Numai comuniiştii rămîn aceiaşi: agresivi, flămânzi de posturi şi mari mincinoşi.