Pagina principală
 
Particpant la concursul WebTop
Alexandru Gromov „Sentimentul de a fi sol al ţării tale în văzul unei lumi...”. - In: MOLDOVA, Nr. 7, 1984     Domnule academician, eşti primul savant cu care dialogăm în cadrul „Autografului”, rubrică mai curând înclinată spre artele frumoase decât spre ştiinţele exacte. Şi sunt tentat să vorbesc cu fizicianul Rădăuţan cât puţin despre fizică...
    Curios !
    Ba deloc, a-şi zice. O putem face fără vreun careva efort. Iată, am în faţă un volum destul de... voluminos, purtându-ţi semnătura, şi nu e o operă de strictă specialitate, ci ţinând de patrimoniul nostru lingvistic, anume „Dicţionarul rus-moldovenesc (românesc), circa 120 mii de termini, sub semnătura dumitale. M-a surprins plăcut ţi numele redactorului şi cifra de mai sus, căci dicţionarul nostru explicativ, după cum rezultă din cuvântul introductiv, nu include decât 60 mii de cuvinte şi 20 de mii de unităţi frazeologice. Desigur, funcţiile celor două dicţionare sunt diferite, şi totuşi aceste 120 de mii de cuvinte bucură mult...
    Atunci, dă-mi voie să precizez că în varianta iniţială se adunau aproape două sute de mii de termini şi nu ştiu câţi mai rămâneau necuprinşi. Oricum, o sută sau două, dar trebuia introduşi cât mai urgent în vocabularul nostru – prea mare era golul care se formase, iar fiecare an de întârziere aducea cu el mii şi mii de termini noi. A fost, după părerea mea, un model de colaborare fructuoasă dintre tehnicieni şi lexicografi, un sprijin substanţial oferit de Comisia terminologică republicană. Bineînţeles, n-au fost puţine nici dificultăţile – o bună parte de termini erau puşi în circulaţie pentru prima dată, trebuiau în fond creaţi, combinaţi din anumite elemente de bază.
     În fond, e cam aceiaşi ce face fantastul atunci, când descrie un aparat inexistent. Îl descrie, totuşi, cu lux şi amănunte...
    Cu singura diferenţă, că dreptul la aproximaţie îl are numai el, noi autorii şi redactorii de dicţionare nu-i putem permite aproximaţiei nici să bată la uşă. Am consultat peste cincizeci de dicţionare, enciclopedii, manuale, monografii, reviste. Plus fişierele întocmite ani de zile de către fiecare autor, astfel constituindu-se noile unităţi terminologice, care sperăm, vor fi acceptate de opinia publică şi astfel ce vor încetăţeni în limbajul nostru tehnic.
     Atunci, dacă îmi permiteţi, încă o întrebare: la un asemenea volum de termini ce volum de muncă îi revine redactorului ?
    Ca redactor de meserie, ai putea prea bine să ţi-l imaginezi şi dumneata, dar dacă ţii la precizare, pot spune că redactorul e dator să parcurgă manuscrisul de la un capăt la altul de nenumărate ori, dar de fiecare dată să-l facă “pe brânci”. Eu îmi rezervam pentru asta serile mei mult sau mai puţin libere, uneori însă era mai-mai să mă apuce dimineaţa...
     Nu că a-şi vrea să evit cu totul fizica, dar pentru mine următoarea dumitale ipostază ar fi cea de profesor, pedagog, îndrumător. Ştiu că ai un număr impunător de discipoli învredniciţi cu grade ştiinţifice, trecu-se cândva de treizeci, iar la ultima noastră întâlnire, probabil, că a sporit ...
    La patruzeci şi cinci. Deşi, bineînţeles, indicele nu trebuie absolutizat, el nu oglindeşte decât o mică parte din munca îndrumătorului. Mulţi savanţi au poate că mai puţini discipoli cu grade, ceea ce nu le limitează strădania şi meritele.
     Bine, trecem de la cifre direct la esenţă: ca pedagog, ce ai de spus în legătură cu reforma şcolii, ce te pune pe gânduri, ce ai avea de sugerat, la concret ?
    Ştii, am patima de a răsfoi la ocazie ziarele şi revistele veci, până şi din secolul trecut. Să nu crezi că nu am dat în ele, şi nu o dată, peste reproşuri la adresa şcolii şi propuneri, privind perfecţionarea ei. Ca orice organism viu, îşi continuă evoluţia, şcoala cere redusă peste un interval de timp la cerinţele realităţii înconjurătoare. În zilele noastre ce vedem ? O avalanşă de cunoştinţe asimilate din diverse surse, în primul rând, de la televizor, condiţionează o dezvoltare rapidă a copiilor, dar, din păcate, e departe de un oarecare sistem. Iar un bagaj nesistematizat se destramă repede... Când îl examinăm pe un tânăr şi el ne formulează legea lui Ohm sau rezolvă o problemă, putem spune că are o memorie bună, dar nu să şi să facem deducţia că va fi un bun student şi inginer. Considerentul de gradul I trebuie să fie cu totul altul: e capabil sau nu să analizeze, să-şi valorifice cunoştinţele. Dar cum contactează cu oamenii, e în stare sau nu să-i călăuzească, să-i mobilizeze ? Pentru că, în caz contrar, cunoştinţele acumulate vor rămâne un morman pe masa lui...
     Dar în limitele examenelor de admitere cum capeţi răspuns la aceste întrebări ? Ele nu pot veni decât cu timpul !
    Tocmai de aceea cred, că reforma şcolii medii va fi urmată mai devreme sau mai târziu de cea a învăţământului superior. În cea ce mă priveşte, aşi vedea-o în felul următor: 3-4 ani pentru studiile tehnice de bază, urmaţi de 2-3 ani de stagiu practic în specialitatea aleasă – tehnologie, proiectare, cercetare ştiinţifică, organizare a producerii. După care abia urmează un an sau doi de definitivare în vederea susţinerii diplomei.
     Definitivare - pentru toţi ?
    Acesta ar fi sensul reformei – nu pentru toţi, ci doar pentru acei ce merită. După studiile de bază tânărul vine la întreprindere în calitate de subinginer, stagiul practic punându-i în lumină calităţile, predicţiile, dar totodată şi deficienţele. În ciclul superior, la titlul de inginer, promovează numai a anumită parte de practicanţi, ceea ce de fapt corespunde în mod mult mai precis cerinţelor economiei naţionale.

     Da, ar fi o reformă în toată puterea cuvântului... Cu exigenţe, cu discernământ, cu izgonirea formalismului. Pentru că fie în şcoala medie sau cea superioară, ne ferim să punem un “2” pe deplin meritat...
    Pe când nota asta atât de neplăcută are un mare efect educativ ! Cu părere de rău, cei mulţi dintre noi au uitat şi cum arată. S-o repunem în drepturi – şi ne va servi cu credinţă.
     Dar până la o reformă eventuală, cum se prezintă abiturientul azi la specialităţile fizice ?
    Tabloul este destul de pestriţ. Pe de o parte, băieţi şi fete de toată lauda, mulţi cu şcoală serioasă la societatea ştiinţifică “Viitorul”, îndrăgostiţi de fizică şi doritori să se manifeste. Pe de alta, însă se întâlnesc şi de cei pe care-i aduce la institut doar sclipirea viitoarei diplome, oricare ar fi această diplomă...
    Pe când la uzine staţionează o mulţime de strunguri scumpe, pentru că nu are cine le mânui!
    Dar nici pe vânătorul de diplome să nu-l pui cumva la vre-unul din ele, că ţi-l face praf ! Asta-i şi nevoia: omului i-ar sta bine cu totul în altă parte, pe când el se vrea inginer... Dar am speranţa că viitorul apropiat va face ordine şi în această direcţie.
     În felul acesta ne-am apropiat pe nesimţite de fizică. Nu mă îndoiesc, că cele mai alese satisfacţii ţi le dăruie procesul studiului şi al căutării, enigmele şi ipotezele, întortocheatele poteci spre adevăr... În ce se materializează efortul, viziunea, inspiraţia ? Ştiu, în compuşi, aparate, publicaţii. Dar câte ceva, probabil, îmi scapă...
    Se prea poate... Să reconstruim un epizod. Un mare for mondial de specialitate. Comunicări, discuţii, schimb de opinii. Cineva ţi-l prezintă pe renumitul profesor Masumoto. Te prezinţi şi tu. La care ilustrul savant japonez reacţionează prompt: “A, Chişinău? Da, da, foarte frumos ! Vă ştiu lucrările!” Oamenii de ştiinţă din străinătate ne cunosc oraşul şi republica din ceea ce reprezentanţii acestei republici au făcut în domeniul respectiv. Şi numai eşti tu în faţa lui fizicianul cutare, ci o particulă a Moldovei, cu ţi se asociază numele. Şi eşti dator să te comporţi ca atare, şi să faci faţă şi să dai acel exemplu pe care-l ţara ta îl dă întregului glob. E un sentiment ce nu poate fi comparat cu nici un altul, un aliaj e demnitate şi caldă lumină... Sau poate că gama e cu mult mai vastă, nu mă apuc să precizez, una rămâne – eşti solul ţării tale în văzul unei lumi...
     Un sentiment pe care-l împărtăşim cu toţii, fie că ne întâlnim cu străinii peste hotare sau la noi în Patrie. Dar în Occident, după câte ştim, nu toţi interlocutorii sunt la fel de binevoitori şi nu toate conversaţiile decurg într-o atmosferă cordială... Fără doar şi poate, se întâmplă să te ciocneşti de ostilitate făţişă şi de scepticism, neîncredere, rezerve de toate nuanţele, rezultate de campaniile de dezinformare deşănţată. Şi atunci foarte mult depinde de propria principialitate, dar şi de haina pe care o îmbracă răspunsurile tale, de atmosfera pe care ştii s-o creezi în auditoriu.
     Am asistat, de altfel, în repetate rânduri la conferinţele dumitale, aşa că îmi închipui ce înseamnă pentru lector prezenţa de spirit, improvizaţia, simţul umorului...
    Independent de calităţile conferenţiarului, în auditoriu se creează la anumite intervale mici momente de tensiune, ceva invizibil şi nedefinit sustrage atenţia ascultătorilor. Se cere atunci o intervenţie promptă, dar şi delicată în acelaşi timp. Bunăoară, studenţilor li se propune o lucrare de control, compusă de obicei, din două întrebări – prima teoretică, a doua de domeniul practicii. În sală, precum era şi de aşteptat, se simte încordare, excitaţie, se aud şuşoteli şi scârţiit de scaune. Le dictezi întrebările ... Tensiunea creşte ... Şi atunci continui: “Întrebarea a treia...” “Cum aşa şi a treia?” – explodează publicul. Repeţi ferm: “Întrebarea a treia... Care va scorul întâlnirii de astăzi dintre reprezentativa noastră şi a Suediei la campionatul de hochei pe gheaţă ?” Atmosfera se descarcă imediat şi, te rog, să mă crezi, răspunsurile la primele două întrebări nu se lasă aşteptate.
     În cazul de faţă, a treia le dă un impuls primelor două. Un fel de catalizator psihologic.
    Da, într-adevăr, ca şi în cazul reacţiei chimice, scopul rămâne unul şi acelaşi – rezultatul final, eficienţa. Dar, permite-mi pe parcurs o mică remarcă: te-ai străduit în fel şi chip să mă abaţi de la fizică şi paremie-se că ai reuşit.
     Cam dubioasă laudă.. Din care trag concluzia că încerci totuşi să mă readuci la dragostea dumitale de o viaţă.
    Odată ce-ai spus “dragoste”, nu mai am ce adăuga.. Decât o scurtă informaţie de ultimă oră: pe baza compuşilor semiconductori obţinuţi la institutului nostru de fizică aplicată a fost creat un nou model de baterie solară. După cum l-au atestat experţii, e un dispozitiv original, cu şanse mari de aşi ocupa locul în energetica viitorului...
     Acum zău, regret, că am evitat cu atâta încăpăţânare tema fizicii. Sunt sigur, îi puteam oferi cititorului o garnitură întreagă de compuşi, dispozitive şi aparate. Rămâne să amânăm prezentarea pe data următoare, deşi până atunci, bine înţeles, toate modelele senzaţionale de azi vor arăta aproximativ ca o gazorniţă de pe vremurile buneilor noştri...
    Atunci, ca să nu ai remuşcări de cuget, permite-mi ca în încheiere să-mi pun mie o întrebare. Privind fireşte fizica.
     S-o auzim!     Ce mi-aşi dori eu ca fizician mie şi ştiinţei semiconductorilor din Moldova ? Ca producţia noastră intelectuală să cucerească pe glob aceiaşi faimă, pe acre au câştigat-o cântecul moldovenesc şi cocostârcul nostru alb !
    Pentru „Moldova”: Alexandru Gromov.